Tata are dreptate

Tata e fan Anthony Quinn. Are el motivele lui, dar eu cred că-l simpatizează și pentru că-i amintește de un om drag (în familia mea e un obicei să alături înfățișarea unui actor celebru unui membru de familie – a se vedea cum eu i l-am atribuit pe Mel Gibson nepotului).

Tot de la tata, am aflat că Anthony Quinn ar fi jucat rolul unui țăran român. Am zis să verificăm. Pe IMDB. Nu de alta, dar de când mi-a servit tata o frumușică lecție despre cum nu le știu eu pe toate, am început să verific înainte să-i spun că nu există (așa am aflat de existența cuvântului hoțoaică, eram sigură că tata îl inventase, dar dexonline i-a dat dreptate). Și am găsit, Anthony Quin chiar a jucat rolul unui țăran român în filmul 'A 25-a oră', ce are la bază romanul cu același nume scris de C. Virgil Gheorghiu.

L-am căutat pe net și l-am văzut online. Merită. Este un film tare bun și se simte și scenariul bun din spate. Actorii au jucat magistral și vă promit că nu vă pierdeți timpul privindu-l.

Filmul m-a încântat, recunosc, de la început. A lovit frumos sub centură cu muzică românească (Mă, Ioane, tu erai) și poza lui Creangă pe peretele din interiorul casei.

Johann Moritz, jucat de Anthony Quinn, este un țăran român din Transilvania. În 1939, Johann este denunțat ca fiind evreu și trimis într-un lagăr de muncă. Dintr-o eroare, este înrolat mai apoi în armata SS și apare pe coperta mai multor reviste și cărți germane. Adus în fața tribunalului de la Nürnberg și judecat drept criminal de război, Johann este salvat de scrisoarea scrisă de soția lui Suzanna.

Un personaj aparte este și scriitorul Traian Koruga. Vă redau o parte dintr-un dialog de-a dreptul mișcător dintre Traian și Johann:

- Nu mai vreau să văd, am văzut destul.

- Dar, Traian, sunt atât de multe lucruri care mai merită văzute.

- Am văzut cerul, marea, munții, oamenii... Oameni cu mintea întreagă, însă atât de mulți dintre ei sunt nebuni!

Scena zâmbetului de la final este de departe cea mai cutremurătoare. ‘Hai, poți mai bine de atât’, îl încurajează un fotograf pe Johann la momentul reîntâlnirii cu familia sa. Acel ‘hai, zâmbește mai larg!’ m-a dus cu gândul la întrebarea bătrânelor de la finalul filmului ‘Nuntă mută’ al lui Horațiu Mălăele: ‘Ce să ne mai luați?’.

Zâmbetul ca tortură. Așa mi-a inspirat scena aceasta.

Luați de vedeți filmul acesta. Tata îl recomandă. Dar și eu.

Importanța planului de comunicare

(Copyright pentru poză: Trey Gibson - unsplash.com)

Comunicăm cu succes atunci când mesajul pe care l-am transmis este înțeles exact așa cum și-a dorit să fie înțeles emițătorul.

Propoziția aceasta am citit-o într-un articol, la un moment dat, și atât de mult am rezonat cu ea încât o reiau de fiecare dată când vorbesc despre o comunicare eficientă. Practica este mama învățăturii și doar așa mi-am dezvoltat abilitățile organizatorice. De asemenea, cred cu tărie că nu poți îmbunătăți cu adevărat nimic dacă nu încerci să afli unde greșești și să încerci să te organizezi mai bine pe viitor. Fapt care se aplică, bineînțeles, și în comunicare. Cei care cred că singura abilitate necesară în domeniul comunicării este capacitatea de a spune povești, se înșeală amarnic.

Eu cred că planificarea este încă și mai necesară în comunicare pentru că așa te asiguri că mesajul este bine structurat, trimis pe canalul corect și primit cu succes.

Mai jos am trasat motivele principale pentru care cred eu că este nevoie să ai un plan de comunicare:

•        Te ajută să nu pierzi din vedere obiectivele.

•        Te ajută să stabilești audiența, mesajele, canalele, activitățile și materialele de folosit.

•        Vei avea mai clar definită echipa și rolul fiecărui membru al ei.

•        Vei înțelege mai bine resursele de care dispui și vei putea planifica din timp pentru cele de care vei avea nevoie pe parcurs.

•        Vei putea avea în vedere obstacole și așa vei putea creiona scenarii pentru cazuri de urgență.

O chestiune foarte importantă cu privire la un plan de comunicare este aceea că poate suferi modificări. De obicei, un plan de comunicare este trasat la început de an, când obiectivele companiei au fost deja stabilite, dar el nu rămâne bătut în cuie și e posibil să sufere modificări pe parcursul anului. 

Să vă dau un exemplu. Anul 2020 a început cu siguranță cu alte planuri, nu numai de comunicare. Însă pandemia de COVID-2019 ne-a obligat pe toți să le revizuim. A fost necesar ne adaptăm din mers. Nimeni nu a știut, și nici nu sunt sigură că acum sunt prea mulți care știu ce să facă pe mai departe, dar ne-am adaptat schimbării.

Personal, cred că fiecare companie trebuie să aibă un plan de comunicare. De preferat, schițat la început de an și actualizat pe parcurs în funcție de nevoile care apar. Un plan de comunicare nu va include niciodată toate evenimentele care pot apărea în timpul anului, dar se pot sublinia provocările principale și activitățile importante.

O recomandare: când începeți să creionați un plan nou de comunicare, luați-l drept model pe cel folosit cu un an înainte. De ce? Din mai multe motive. Unu, pentru că așa veți putea face un audit simplu cu privire la ce și cât s-a realizat din planul anterior. Doi, puteți înțelege și repera mai ușor ce s-a schimbat în nevoile companiei, abordarea creativă, obiectivele dar și gradul de îndeplinire ale acestora. 

Mergând pe modelul folosit cu un an înainte, puteți insera obiectivele dorite de conducere pentru anul care începe. Știu că sună mai ușor zis decât făcut, dar cu oamenii potriviți și informațiile necesare puteți realiza un plan de comunicare eficient.

Odă limbii române

Nu vreau să încep cu dor. Adică, cu acest cuvânt care aparent n-ar avea echivalent în altă limbă. Am avut un așa de mare noroc să-mi arate viața că există mai multe unghiuri din care poate fi privită o figură geometrică încât nu mai pot accepta ideea ‘e albă sau e neagră/ cu noi sau împotriva noastră.’

Fiecare limbă are particularitățile sale, ce nu pot fi transpuse ușor în altă limbă. Și este în regulă. De ce ținem neapărat să transpunem totul?! Sigur, înțelesul este important. Iar cei fideli transmiterii lui înțeleg munca de Sisif depusă atunci când un text trebuie tradus.

Dar vorbind despre limba română, îmi fuge gândul la altceva decât la cuvinte greu de tradus. Pentru că, până la urmă, altceva e poate aproape imposibil de transmis. Senzația pe care ți-o dă un cuvânt. Nu degeaba a scris Proust despre madlene (Doamne, câte frustrări am adunat după nesfârșitele lecții de limbă franceză despre madlenele lui Proust! Și iată-mă acum tocmai eu amintindu-l. Era vorba aceea cu karma…). Cum să transpui mirosul în vorbe pre înțelesul tuturor?!

Cum să poveștești cum îți aleargă mintea în trecut și îmbrățișează cuvinte precum plăcintă, ciușcă, căune, papă-lapte, rindea, plastilină, bomboane, sugativă, călimară, breton, morișcă?! Le poți traduce în alte limbi, unele poate cu ușurință. Dar mirosul, gustul, senzația de apropiere pe care o ai cu ele, nu poate fi transpusă în cuvinte.

Îmi pare că e o legătură aparte pe care o ai cu limba maternă. O legătură ce nu poți uneori transmite nici în cuvintele ălea ale ei, ale limbii materne. 

Rămâne doar atât. Să te bucuri de bogăția limbii și să-i onorezi conținutul. 

Tehomir - Horațiu Mălăele

 

Ceva straniu te împresoară când citești „Tehomir” de Horațiu Mălăele.
Cu ochii minții citești rândurile, însă vocea... vocea e a lui. O auzi ușor, șoptindu-ți cuvintele, cu acea dicție clară, care accentuează fiecare silabă într-un ritm ce nu cunoaște spaima trecerii timpului.

Nostalgia capătă puteri aparte, te îmbrățișează și-ți susură melodios pe la ureche. E ceva magic în tristețea din povestea aceasta, iar dorul se materializează într-un trup al cărui mână te atinge, transmițându-ți vibrațiile.

Idealul

Am mai scris și probabil că voi continua să mai scriu despre asta deoarece găsesc întruna material. Despre ideal, adicătelea.

Deunăzi mi-au poposit ochii pe o pagină care găzduiește și interviuri, printre altele. Toate, dar toate interviurile aveau lângă numele celui intervievat un sfat demn de a-ți întoarce viața pe călcâie și a pune-o pe un făgaș normal. Da, știu, nimeni nu mai citește ceva decât dacă are un titlu atractiv, dar sfaturile promovate cu rol de instrucțiuni de urmat îmi par pure pontifuri.

Sincer, prefer titlurile care conțin numere - ia poftiți de vă delectați (când te saturi să tot vezi peste tot astfel de titluri, trebuie să încerci cumva să arzi demonul frustrării) - în detrimentul sfaturilor aplicabile oricui și oricum pentru că… știe mai bine x despre y și z.

La balcon

(Copyright pentru poză: Ioana Cristiana - Unsplash)

Doi tineri merg de mână pe o stradă cu blocuri cu patru etaje. În stânga lor, la ultimul etaj, balconul are o acoperitoare de plastic portocalie și o umbreluță albă, încercând să le țină de umbră florilor din balcon. 

Fata privește în sus, la balcon. Remarcă toate detaliile, însă își coboară rapid privirea când vede un bătrân, stând pe scaun in balcon, făcându-i cu mâna.

Băiatul privește în sus. Bătrânul nu contenește din a face cu mâna. Băiatul îi răspunde. Fata privește din nou spre balcon, la bătrânul care-i face cu mâna. Îi face și ea cu mâna și zâmbește. Bătrânul zâmbește și el. 

O trăire simplă, dar aparte îi leagă. Cuplul se îndepărtează, iar bătrânul rămâne pe loc. Toți păstrează pe buze umbra unui zâmbet.

Si mama mă inspiră

(Copyright pentru poză: Kristopher Roller - Unsplash)

Având în vedere numărul mare de articole inspirate de sfaturile primite de la tata, ați zice că mama nu m-a inspirat la fel de mult. Ei bine, ați greși zicând asta sau eu v-am dat o idee greșită (se poate și asta).

Când eram o copilă, detestam ideea somnului de după-amiază. Mama se întorcea acasă de la lucru pentru câteva ore și folosea timpul acela pentru a mai aranja diverse chestii prin casă, înainte de a se returna la lucru. Câteodată își permitea o pauză pentru un somn de douăzeci de minute. Mi-amintesc cum încerca să mă convingă să adorm și eu. Dar mintea mea alerga pe câmpii, avea planuri de descoperire jocuri și n-o prea atrăgea somnul de după-amiază. Fiind în pat cu ea, mă tot răsuceam de pe o parte pe alta, încercând să adorm. Bineînțeles că agitația mea îi anula somnul, fapt pentru care îmi zicea că felul meu de a dormi e precum zborul unei păsări peste bloc (durează la fel de mult).

Însă când reușea să adoarmă, era bine. Cu trecerea timpului, mama a început să caute metode de a adormi mai ușor. Așa a apărut Maria Treben în viața noastră cu a ei carte ‘Sănătate din farmacia Domnului’. Începea s-o răsfoiască și după ce citea câteva pagini, adormea. La finalul somnului, mama sublinia reușita cu: ‘am făcut economie de vedere’.

Vara la Bookster

O nouă campanie frumoasă a celor de la Bookster mi-a înseninat ziua.

Când am desfăcut pachetul cu cărți livrate, am fost foarte bucuroasă să găsesc cărțile comandate, surpriza Bookster, dar și semnul de carte special.

Așadar, și scriitoarea s-a găsit fericită să-și poată recomanda călătoriile din aventurile ei. Merge și invers :).

Adunăm, adunăm

(Copyright: Sharon McCutcheon - Unsplash)

Zilele trecute, vorbeam cu o prietenă despre cum s-au obișnuit părinții noștri să adune lucruri peste lucruri pentru a avea provizii pentru viitor.

Nu-i nevoie să îi pun doar pe ei în lumină căci și eu fac cam același lucru.

Mi-am amintit cum, acum câțiva ani, înainte de a mă muta în Rusia, am petrecut câteva săptămâni la Tulcea. Astfel, am avut timp să fac curățenie prin sertarele mele. Așa am descoperit stiva de lucrări de control. De altfel, se pare că strânsesem toate lucrările de control pe care le-am dat din clasa a cincea până în clasa a douăsprezecea. O adevărată moștenire, vă zic! Vorbind despre stiva aceasta cu prietena mea, mi-am amintit motivul pentru care am început să le adun. Ei bine, ideea inițială nu era să le păstrez după terminarea liceului și nici nu înțeleg de ce nu le-am aruncat apoi. Probabil că are legătură cu faptul de a-mi fi greu să mă despart de lucruri.

Memoria este o chestiune bizară, te lovește tocmai când te aștepți mai puțin. Astfel, mi-am amintit cum mi-a povestit un elev (de seama mea, pe atunci) că o profesoară i-a trecut o notă greșită în catalog. Știind că are, de fapt, o altă notă, i-a cerut să i-o schimbe. Însă profesoara n-a fost de acord. Din fericire, păstrase lucrarea de control și așa a reușit să obțină schimbarea. Se pare că mi-a fost frică să nu fiu neîndreptățită și le-am păstrat pe toate că 'nu se știe'.

Oare de atunci am început să practic proactivitatea?!

Vorbe de duh

Acum ceva vreme vă povesteam că strâng vorbe de duh, să-mi țină de cald când am nevoie.

Din aceeași serie, mai vine una. Am prins-o în zbor pe când priveam 'Sub pământ SRL' și vreau s-o împart cu voi:

'Știi ce cred eu despre viață?! Cred că este tare important să prinzi momentul.

Din când în când, oamenii ar trebui să primească ce-și doresc. Asta-i ține optimiști.'

Cotele apelor Dunării

Ca orice român care se respectă, când întâlnești un francez este musai să-i povestești despre cum ascultai la radio emisiunea care prezenta cotele apelor Dunării. Bineînțeles, apoi te lansezi într-un 'san-san sentimetăr- gheață la mal'.

Soțul meu n-avea cum să nu fie și el supus la o asemenea relatare. Și pare că povestea merge mai departe, căci el a făcut poza de mai jos.

Nu te lua prea în serios!

Am văzut recent filmul 'Patch Adams', în care joacă Robin Williams.

Filmul prezintă importanța de a ne urma vocația, indiferent de obstacole. Și este în film un scurt dialog la care am rezonat și pe care vreau să-l împart cu voi. Iată-l:

"...

- Nu ești niciodată serios, nu-i așa?

- Nu. Ani întregi am încercat, dar am realizat că nu este pentru mine."

 

(Copyright poză: Wyron A - Unsplash)

K.I.S.S. (Keep it simple, stupid – parafrazat: Fii la obiect, blegule)

(Copyright: Gary Sandoz - Unsplash)

Când ești tânăr, ești în constantă căutare de modele de viață de la care să aduni învățături. Unii își dau seama de acest lucru, alții nu.

Dar dacă ești norocos, ai putea găsi inspirație în oameni și situații din jurul tău. Povestea lui ‘K.I.S.S.’ (Keep it simple – parafrazat: Fii la obiect, blegule) este un astfel de exemplu.

Doar câteva din așteptările mele s-au împlinit cu privire la ce îmi doream de la studiul în cadrul unei facultăți. Dar am avut câțiva profesori care m-au inspirat și de aceea mă consider norocoasă.

Una din vorbele de duh cu care am rămas de la unul dintre acești profesori mi-a fost călăuză peste ani. Și mi-a plăcut tocmai pentru că eram de părere (și încă mai sunt) că este esențial să nu complici lucrurile inutil.

Când te găsești îngropat de detalii fără număr, încearcă să le simplifici. La școală, mi s-a zis că am un stil laconic. Din când în când, încă mai fac uz de el deoarece consider că este foarte important să vorbești clar și concis despre subiect și să nu amețești oamenii cu prea multe detalii.

Mai mult, așa am învățat ‘să-i miros’ pe cei care jucau teatru fals. Până la urmă, este așa cum a spus odată Albert Einstein: dacă nu poți explica ceva în termeni simpli, înseamnă că nu îl înțelegi suficient de bine.