Odă limbii române

Nu vreau să încep cu dor. Adică, cu acest cuvânt care aparent n-ar avea echivalent în altă limbă. Am avut un așa de mare noroc să-mi arate viața că există mai multe unghiuri din care poate fi privită o figură geometrică încât nu mai pot accepta ideea ‘e albă sau e neagră/ cu noi sau împotriva noastră.’

Fiecare limbă are particularitățile sale, ce nu pot fi transpuse ușor în altă limbă. Și este în regulă. De ce ținem neapărat să transpunem totul?! Sigur, înțelesul este important. Iar cei fideli transmiterii lui înțeleg munca de Sisif depusă atunci când un text trebuie tradus.

Dar vorbind despre limba română, îmi fuge gândul la altceva decât la cuvinte greu de tradus. Pentru că, până la urmă, altceva e poate aproape imposibil de transmis. Senzația pe care ți-o dă un cuvânt. Nu degeaba a scris Proust despre madlene (Doamne, câte frustrări am adunat după nesfârșitele lecții de limbă franceză despre madlenele lui Proust! Și iată-mă acum tocmai eu amintindu-l. Era vorba aceea cu karma…). Cum să transpui mirosul în vorbe pre înțelesul tuturor?!

Cum să poveștești cum îți aleargă mintea în trecut și îmbrățișează cuvinte precum plăcintă, ciușcă, căune, papă-lapte, rindea, plastilină, bomboane, sugativă, călimară, breton, morișcă?! Le poți traduce în alte limbi, unele poate cu ușurință. Dar mirosul, gustul, senzația de apropiere pe care o ai cu ele, nu poate fi transpusă în cuvinte.

Îmi pare că e o legătură aparte pe care o ai cu limba maternă. O legătură ce nu poți uneori transmite nici în cuvintele ălea ale ei, ale limbii materne. 

Rămâne doar atât. Să te bucuri de bogăția limbii și să-i onorezi conținutul.