Nu vreau să încep cu dor. Adică, cu acest cuvânt care aparent
n-ar avea echivalent în altă limbă. Am avut un așa de mare noroc să-mi arate
viața că există mai multe unghiuri din care poate fi privită o figură
geometrică încât nu mai pot accepta ideea ‘e albă sau e neagră/ cu noi sau
împotriva noastră.’
Fiecare limbă are particularitățile sale, ce nu pot fi
transpuse ușor în altă limbă. Și este în regulă. De ce ținem neapărat să
transpunem totul?! Sigur, înțelesul este important. Iar cei fideli transmiterii
lui înțeleg munca de Sisif depusă atunci când un text trebuie tradus.
Dar vorbind despre limba română, îmi fuge gândul la altceva
decât la cuvinte greu de tradus. Pentru că, până la urmă, altceva e poate
aproape imposibil de transmis. Senzația pe care ți-o dă un cuvânt. Nu degeaba a
scris Proust despre madlene (Doamne, câte frustrări am adunat după nesfârșitele
lecții de limbă franceză despre madlenele lui Proust! Și iată-mă acum tocmai eu
amintindu-l. Era vorba aceea cu karma…). Cum să transpui mirosul în vorbe pre
înțelesul tuturor?!
Cum să poveștești cum îți aleargă mintea în trecut și
îmbrățișează cuvinte precum plăcintă, ciușcă, căune, papă-lapte, rindea,
plastilină, bomboane, sugativă, călimară, breton, morișcă?! Le poți traduce în
alte limbi, unele poate cu ușurință. Dar mirosul, gustul, senzația de apropiere
pe care o ai cu ele, nu poate fi transpusă în cuvinte.
Îmi pare că e o legătură aparte pe care o ai cu limba maternă. O legătură ce nu poți uneori transmite nici în cuvintele ălea ale ei, ale limbii materne.
Rămâne doar atât. Să te bucuri de bogăția limbii și să-i onorezi conținutul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu