Romanul acesta este o îmbrățișare. Și absolut întâmplător, una pe care am
primit-o
de la scriitoare chiar înainte
de a mă apuca să-l citesc.
Pe 14 octombrie, am participat la evenimentul de lansare a romanului
Ophanim, bucuroasă că Ana Barton a lansat în sfârșit un nou roman. Îl așteptam
de atâta vreme!
Pe Ana Barton am descoperit-o la a doua venire a mea în București, pe când
îmi căutam aprig de muncă (a câta oară?!). În cadrul unui interviu cu
directoarea departamentului de marketing, pe care tot Ana o cheamă (bag seamă
că prenumele mamei mă tot ghidează în viață pentru că am tot cunoscut la Ane de
atunci care nu mă dezamăgesc), ne-am lansat în discuții despre cărți (asta și
pentru că fusesem întrebată de cărțile mele) și numele Anei Barton mi-a fost
dăruit cu încântare.
De atunci, am tot citit-o pe Ana, cu drag și nesaț. Ba, mi-a fost dat să
descopăr că în ciuda programului ei încărcat (nu am o certitudine, dar așa îmi
închipui), Ana a primit cu bucurie să se uite pe un text de-ale mele și să-mi ofere
părerea ei. Și pare puțin, dar nu e. Că am mai întrebat eu pe la alții și am
fost ușuită. Doar draga mea Zully se mai remarcă din cei pe care i-am
contactat și m-au omenit cu recomandările și impresiile lor. Și contează atât
de mult!
Dar revenind la lansare, după eveniment, s-a creat o coadă pentru
autografe. Când mi-a venit rândul, i-am întins Anei cartea și ea mi-a dat
autograful. Am râs uitându-mă apoi în partea dreaptă jos, amintindu-mi remarca
ei din timpul evenimentului că are un scris greu de înțeles. L-am tot privit
din unghiuri diferite și tot nu puteam înțelege ce a scris.
(notiță adăugată mai târziu - Autoarea mi-a spus că a scris îmbrățișare. Pesemne pentru c-o primisem deja, nu mi-a dat prin cap că asta scrie.)
Când
mi-a dat cartea înapoi și m-a întrebat dacă e ok să ne îmbrățișăm, am rămas
nițel interzisă. Mie mi-e dragă scriitura ta, Ana, dar nu aș fi visat și la o
îmbrățișare. Care nici măcar n-a fost scurtă, din seria vreau să fac doar să
bifez. Am ieșit de acolo cu un zâmbet de copil emoționat când ia un premiu. Și
la fel ca mine trebuie să fi ieșit și ceilalți, căci Ana și-a îmbrățișat toți
cititorii în seara aceea.
Cum bine spunea doamna Mărculescu în timpul evenimentului de lansare,
romanul Ophanim trebuie citit, iar cititorul trebuie de asemenea să se lase
citit de către roman, la rândul său.
Nu a fost personaj descris în carte să nu mă încânte, dar, dintre toți, eu
pe Mamifera o ador. Are un fel al ei de-a spune lucrurile pe șleau pe care un
om pragmatic și sătul de atâtea superficialități ca mine n-are cum să nu-l
încânte.
Și pentru că mie îmi place mai mult să las cartea să vă convingă, decât să
încerc să descriu eu de ce ar trebui s-o citiți, luați mai jos câteva fragmente:
“…
…
îngeroaia de maică-mea crede că tot ce-avem de făcut în viață e să ne dăm seama
cînd ne vine să fim răutăcioși și răi și să ne abținem, apoi să ne gândim de ce
ne vine, iar, în timp, autodisciplinîndu-ne în felul ăsta, să ajungem să nici
nu ne mai vină să fim răi. … Singurul lucru pe care e în stare un om să-l
construiască e lipsa răutății.
…
… Și cînd îți zboară mintea
aiurea și te năpădesc fricile că aia sau ailaltă n-o să-ți iasă sau, mai rău,
c-o să se întâmple ceva îngrozitor cu cei mai apropiați ai tăi, să-ntorci
gîndul, îți închipui că-l iei cu mîna și-l întorci pe dos, ca pe mănușă, te ridici
din pat, dacă ești în pat, te ridici și umbli, te miști din loc cînd îți
schimbi gîndul și te-apuci să faci ceva, chit că să mîzgălești o foaie. Îți
faci rost spre bine cu mintea ta, Intrieș, mamă, n-o lași să facă ea ce vrea,
că mintea e păcătoasă, dacă nu stai de veghe, te duce pe unde nici n-ai vrea
s-ajungi vreodată. Nimic și nimeni nu te poate speria mai rău decît mintea ta,
mamă, dar tu să n-o lași.
...“
