Nevoia de comunicare

Astăzi, vorbim despre comunicare. Cu singura adăugire că astăzi este și mâine, dar și poimâine și viitorul ce va să vină. De câțiva ani încoace, omenirea a realizat importanța comunicării (departe de mine gândul cum că străbunii noștri nu au înțeles și ei acest aspect pe când pictau interiorul peșterilor). Ba mai mult, omenirea a înțeles că există un modus operandi acceptat și că ar fi bine să reușească să își calibreze abilitățile la acesta.

Pare-mi-se că în jurul meu se pune accentul pe cum trebuie să fie comunicarea. Ceea ce este chiar un deziderat onorabil. Cum este, de pildă, și interesul crescut al oamenilor manifestat față de asimilarea informațiilor relevante. Mă bucură nespus să văd cum oamenii depun eforturi să comunice mai bine și să încerce noi metode de a-și face mesajul răspândit mai pre înțelesul celor din jur. Dispunem, de când internetul face parte din tabietul începutului fiecărei zile, de accesul la informații despre comunicare. Articole, videouri, postări, lecții on-line, traininguri de toate felurile ne invadează din micile sau marile ecrane să ne învețe trucuri noi, trucuri la modă, trucuri mai vechi, uitate și redescoperite sau readaptate societății în care ne găsim.

Accentul este mereu pus pe soluție. Dacă faci x, atunci y. Sună deosebit de tentant și pentru că ne găsim în indisponibilitate de timp. Totuși, lucrurile în comunicare stau ușor diferit decât paradigma ‘am dat un puf, iar pata de grăsime a dispărut’. Nu există o singură soluție care să se aplice tuturor cazurilor deoarece avem nevoi diferite de comunicare. Așadar, pentru a vă asigura că nevoile dumneavoastră de comunicare sunt îndeplinite, veți lua în calcul mai mult de o necunoscută. Sau, cum îmi place mie să spun, veți avea grijă să transformați necunoscutele în oarecum cunoscute.

Fie că ne dorim sau nu, adaptarea vine uneori aproape fără efortul nostru. Suntem obligați, cu atât de multă informație în jur, dacă nu să aplicăm, măcar să ne punem la curent cu ce mai este nou. Și cum interesul crește cu privire la domeniul comunicării, ne găsim nevoiți să ne aliniem. Unii sunt dornici să asimileze și să pună în practică teoriile descoperite, alții sunt dornici să asimileze pentru a se feri de aceleași teorii. Totul depinde de cum privești lucrurile și de ce parte a comunicării consideri că te găsești. Însă și unii și alții se vor găsi la un moment dat într-un punct comun – acela de a explica elocvent o idee. Și astfel momentul creativ în comunicare se instalează.

N-aș vrea să descriu pe larg tehnici de comunicare. Sau, cel puțin, nu o voi face acum. Însă un lucru mi se pare important de menționat. Cel mai important lucru când vine vorba despre comunicare nu rezidă în tehnici, fie ele încercate sau nu sau zece la număr (căci se știe că numărul zece întruchipează perfecțiunea și rasa umană tinde spre ea încă din vremuri mai puțin luminoase).

Dacă vrem să ne asigurăm că ne găsim într-o comunicare fluidă cu cei din jurul nostru, trebuie mai întâi de toate să ne deschidem urechile. Un proverb arab subliniază foarte frumos acest aspect: ne-au fost date două urechi și o singură gură pentru a putea asculta mai mult și vorbi mai puțin.

Să fim dispuși să ascultăm, să nu încercăm să ghicim ce ar vrea să zică persoana din fața noastră și nici să presupunem că o cunoaștem atât de bine încât putem prevedea din timp ce nevoi de comunicare are. De aici izvorăște adevărata comunicare. Dacă doriți, este și un fel de renunțare la prejudecăți cu privire la ceilalți.

Vă doresc ascultare senină pentru o comunicare lină!

97 de ani de la nașterea lui Vlad Mușatescu. Vlad dăinuie!

Azi, 4 mai, ziua de naștere a lui Vlad Mușatescu, nu putea trece oricum.

Iată mai jos un fragment din volumul III al “Aventurilor Aproximative”, pentru a-l sărbători cum se cuvine:

‘…

La Tâncăbești, aflându-mă în grija bulgăroaicei de Penke, nevastă-mea, care respecta cu sfințenie (uneori exagerată) recomandările medicului cu privire la regimul meu, am început să mă simt mai bine. Duceam o viață normală, fără termene de apariție prevăzute cu sabia lui Damocles. Mâncam lejer, mai mult de frică. Să nu-mi plesnească vreun vas, cine știe unde. În afară de “tratamentul de refacere”, lucram zilnic. Băteam la ‘Erika’ mea, cu milă, câte-o pagină sau două. Traducând “Misterul camerei galbene” a lui Gaston Leroux. Apoi, observând că mă zgârmau și niște idei proprii, oarecum premergătoare serialului ‘Jocurile detectivului Conan Doi’, am simțit nevoia să cuget mai aprofundat la ele. Și-am căpătat curaj. Pornind chiar să întreprind unele marșuri. Pe jos, nu cu ‘Bombița’.

De altfel, chiar și medicul îmi recomandase asta. Marșul fiind aducător de sănătate și energie.

-          Unde ai întins-o, măiestrică?, mă întreba Penke, văzând că-s înarmat cu bastonul. Ai obosit, tot bătând la mașină?

-          Exact. Mă-c să fac o plimbare…

Și mă plimbam îndelung. Uneori chiar câte două ceasuri. Mai întâi vizitam instalația sanitară, din fundul grădinii, unde păstram două pachete de Kent și-mi încercam tirajul la plămâni. Să văd ce e cu fumatul. Era bine! Satisfăcut că nu mă lăsase aparatul respiratoriu, după două țigări treceam gardul la vecinul din spate. Unde gustam două, trei chifteluțe. Apoi, mergeam mai departe la vecinul Bibi, care mă cinstea cu o cană cu vin. De aici îmi luam valea către nea Igoraș. Alt vecin cumsecade. Mereu mă invita la prânz. Nu se cădea să-l refuz, așa că gustăream și eu câte cevașilea.

Abia la prânzul servit de Penke, conform rețetelor furnizate de clinica de boli de nutriție, mă mai săturam și eu. Și, după vreo două sau trei săptămâni, când m-am dus la medic, acesta m-a felicitat:

-          Bravo! Vezi ce înseamnă o viață rațională?! Dă-i înainte, tot așa. Deși n-ai slăbit impresionant, te afli totuși în limitele calculate de mine! În curând, ai să scapi și de tensiune, și de extrasistole, și de pulsul ăla nenorocit...

Profund convins de aprecierile medicului, am ținut-o tot așa. Mai exagerând, din când în când, pe ici pe colo. Spre stupefacția mea, greutatea nu-mi sporea. Păstrându-se în cadrul unei stabilități certe. Nu mai pricepeam nimic. Știind prea bine că păcătuisem. Din toate punctele de vedere. Ba fumasem mai multișor, ba trecusem la cinci chifteluțe, ba vizitam restaurantul ‘Casa Scriitorilor’ și mâncam zece mititei la grătar. Ca introducere la cotletul de purceluș, tânăr și grăsuț, decedat în fragedă tinerețe.
...'

De ce să ai încredere în oameni

Când suntem copii, cei care au grijă de noi își fac datoria de a ne informa despre eventualele pericole la care ne expunem dacă investim străinii cu prea multă încredere.

Este până la urmă o metodă sigură să ne protejeze, dar și să ne ajute să ne protejăm noi înșine de lucrurile pe care nu le cunoaștem sau nu le putem înțelege deoarece nu avem experiență de viață.

Când creștem, crește și experiența odată cu noi. Unii devin mai atenți, alții se baricadează în carapace, iar cei mai puțini nu-și învață lecția niciodată, indiferent de cât de multe bobârnace și-au luat – pentru ei, încrederea în umanitate este ceva ce se oferă din oficiu.

O emisiune foarte interesantă a unui francez – J’irai dormir chez vous (Dorm la dumneavoastră) – este o parabolă foarte frumoasă a stadiului în care se găsește  pe glob încrederea în umanitate. Pe lângă detalii geografice, culturale și sociale, emisiunea pune accent exact pe asta – Cât de mult ai încredere în oameni? Cât de multă încredere îți inspir? Pot dormi la tine diseară?

Ca un făcut, îmi pare mereu că cei mai săraci și care trăiesc în condiții precare sunt mai dispuși să-și împartă spațiul locativ, mâncarea sau apa cu realizatorul emisiunii.

Recunosc, văd o anume excentricitate în a primi un necunoscut în casa ta, un străin pe care nu l-ai mai văzut niciodată, care te filmează și îți filmează casa – chiar un reality show. Și totuși... destul de mulți oameni îl primesc să petreacă noaptea la ei acasă.

Eu mă regăsesc în prima categorie. Cu adăugirea că încrederea trebuie obținută, așa că nu mă arunc cu capul înainte. Adică, nu voi începe să-i încânt auzul cu minunata mea voce chiar din primele momente de când fac cunoștință cu cineva. Pentru astfel de performanțe consider că trebuie să fii pregătit. Să te aștepți la expresia artistică, căci altfel cum ai putea s-o apreciezi?!

Uneori mi se întâmplă să mă surprind cu încrederea pe care o am în anumite situații sau oameni. De pildă, prin 2015, locuiam în Rusia. Învățasem relativ ușor alfabetul chirilic – asta și pentru că mi-a fost drag să descopăr litera r precum o scriam pe când nu învățasem bine literele latine, adică invers – vreo două-trei cuvinte pe care să mă bazez la nevoie. Așadar, în 2015 mă găseam în acerbă căutare de lucru.

În ziua de care vă povestesc, eram în drum spre un interviu pentru un post de profesoară de limba engleză. Îmi schițasem pe o coală de hârtie ruta de urmat pentru a ajunge la școala privată, însă la un moment dat m-am pierdut. M-am întors și reîntors de multe ori pentru a relua drumul corect, dar n-am reușit. Am îndrăznit cu puținele cunoștințe de limbă să întreb trecători. Oameni care nu vorbeau deloc limba engleză, dar care se arătau dornici să mă ajute. La un moment dat, m-am apropiat de un grup de blocuri. Eram pe strada unde se găsea școala. Și totuși, nu o vedeam. Ușa de metal (o ușă standard pentru blocurile din Rusia) a unui bloc de vreo 12 etaje s-a deschis și de acolo a ieșit un domn. Ajunsesem la limita răbdării și disperarea mi-a dat ghes să-i cer ajutorul. I-am arătat foaia cu numele străzii și cel al școlii. Văzându-l ieșind din bloc, m-am gândit că trebuie să știe pe unde ar fi.

Privirea lui mi-a dat de înțeles că habar nu avea. Dar mi-a făcut semn că va căuta pe telefon. Folosea doar câteva cuvinte din limba rusă, realizând că nu aveam cum să pricep mai mult. Îmi făcu semn către mașină. Își puse telefonul la încărcat acolo și introduse numele străzii. Harta se încărca cu greutate, dar într-un final apăru un itinerariu. Domnul îmi făcu semn să urc. Și am urcat. Am mers maxim 2 minute, suficient cât să dăm roată blocului și să ajungem în fața școlii. I-am mulțumit domnului și am coborât, iar apoi m-am dus la interviu. N-am realizat decât după ce am ieșit de la interviu că mă expusesem unui pericol. Eram străină și nu vorbeam aproape deloc limba locală, o țintă tocmai bună. Scopul pe care îl aveam, însă, îmi paralizase temerile. Dar totuși un sentiment aparte își făcu loc. Acela că am avut încredere, iar încrederea mea n-a fost înșelată. Tare frumos mai este să descoperi că suntem oameni printre oameni și ne putem ajuta fără a avea un scop sau vreun beneficiu ascuns.

Hai, te iubesc!

Statul la coadă. Se întâmplă în continuare. 

Și stând eu așa, într-o seară, eram pierdută în gânduri, făcând mici pași care mă apropiau de ghișeul la care așteptam. “Hai, te iubesc”, m-a scos din visare replica unei domnișoare, care încheia o conversație la telefonul mobil. M-a bătut apoi pe umăr și m-a întrebat dacă toată lumea de la coadă aștepta același lucru, ridicarea produsului. I-am confirmat și am încercat s-o liniștesc, spunându-i că de obicei nu durează mult. Telefonul mobil i-a sunat. A răspuns și i-a transmis celui de la telefon că e o coadă lungă, însă o doamnă i-a spus că nu durează prea mult. A încheiat din nou cu un “Hai, te iubesc” parcă mai moleșit decât precedentul. După 2 minute, a format ea numărul de telefon și a întrebat ceva. După ce a primit răspunsul, a încheiat cu “Hai, te iubesc”.

Sigur, fiecare este liber să își arate sentimentele precum dorește, dar mă îngrijorează modul în care cuvintele par să-și piardă din intensitate pentru că sunt bagatelizate. Acest 'Hai, te iubesc', aruncat la marginea unei cozi cu o frecvență ce nu ținea deloc de intensitatea sentimentului, ba chiar părea să țină loc de încheiere a unei conversații, m-a întristat.

Despre noi

Îmi plac culorile. Anii mei se împart în mici perioade în care o anumită culoare mi-a dominat garderoba, dar și spațiul de locuit. Acum mă zbat între galben, bleu deschis și verde smarald. Și nu mă rușinez. Este felul meu de a relaționa cu viața, exprimându-mă prin culoare. Pot zice doar că mi se întâmplă să mă amuz când descopăr prin lucrurile mele minim două obiecte vestimentare care au aceeași culoare. De parcă le-am cumpărat pentru a îmi verifica dragostea pentru culoarea respectivă sau poate chiar atenția la lucrurile pe care mi le cumpăr.

Plimbându-mă prin București, realizez că și altora le plac culorile. De la înfrumusețările din gard, la poleiala aurită a coamei unor lei gri, la acoperiș, la forma și scrisul de pe cutia poștală, la covorul de la intrare, la tipul de sonerie și așa mai departe. Bucureștiul este un oraș colorat. Avem bannere mai peste tot, iar magazinele se întrec în oferte tentante nu doar prin reduceri, dar și atrăgătoare ochilor.

Zumzăiala oamenilor pe când treci prin fața unei piețe se încadrează și ea în coloristica orașului. Accente, regionalisme, arhaisme, zboară și ele pe deasupra oamenilor precum acele prafuri colorate pe care le arunci vara la mare pentru a-ți crea o mică bucurie cu înfățișare de curcubeu. Încetinești pasul și te bucuri un pic de o asemenea diversitate. Privești fețele oamenilor. Unii dintre ei sunt cu adevărat bucuroși să discute, să împărtășească, să asculte și să vorbească din nou. Avea dreptate cel care zicea că făcutul pieței nu este doar despre cumpărături, ci despre socializare, despre a da semenilor de veste că trăiești, că ai experiențe și că vrei să le împarți cu ei.

Treceam ieri pe lângă un astfel de tablou, savurând paleta de culori când din vitrina unui magazin de obiecte pentru casă mi-a atras atenția o foaie simplă, în format A4, scrisă cu cerneală albastră.

‘Avem mușama!’ te invita să intri. Să ceri, să-ți procuri alte și alte culori care să se îmbine cu cele pe care le ai deja cu tine și la tine.

Mi se mai întâmplă să fiu întrebată despre noi. Pauza pe care o fac nu apare deoarece nu știu ce să răspund, ci încerc să înțeleg ce fel de răspuns caută cel ce întreabă. Despre noi, despre români, sunt multe de spus. Dar un lucru e sigur. Ne plac culorile. Uneori le aranjăm estetic, alteori nu. Iar asta și pentru că esteticul nu este neapărat principala cerință. Importantă este culoarea și ce transmite ea.

Dacă ai fi pinguin

Ideile vin și pleacă. Putem alege să le păstrăm sau să le dăm mai departe drumul prin lume.

Lumea zice că nu mai există idei noi de pus pe hârtie. Că totul a fost deja povestit și repovestit. Dar sunt sigură de un singur lucru, fiecare idee în parte prezintă colțuri. Unele chiar au colțuri în colțuri. Ei bine, așa se naște creativitatea (fie că doriți s-o regăsiți în haine, cărți, muzică, filme, clădiri de locuit sau de birouri și chiar cornete de înghețată).

Cei care reușesc să vadă colțurile la care mă refeream mai sus sunt oamenii creativi. Rolul lor nu este deloc simplu. Ei sunt cei în măsură să arate alte dimensiuni, să prezinte pre înțelesul tuturor lucruri banale pe lângă care am fi trecut razant.

Îmi place să descopăr, de exemplu, mesaje sau semnificații în diverse tipuri de creații artistice. De pildă, îmi place foarte mult pictura. Am reușit să ies din aventuri cu acuarelele fără să pun în pericol integritatea pereților. Însă picturile mele nu se ridică nici pe departe la nivelul celor efectuate de Kandinsky, unul din preferații mei pictori abstracți.

Asta nu înseamnă că am aruncat la coșul de gunoi tot ce am pictat. Sunt unele așa de reușite în naivitatea lor că a trebuit să le păstrez. Și mă mândresc cu ele. Iar unul îl am chiar expus în holul casei. Să știe lumea în ce casă a nimerit. Eu până acolo am reușit să ajung, mă refer la nivelul artistic. Am încercat. Și nu mă descurajează faptul că în lumea aceasta largă există oameni creativi a căror artă nu poate fi egalată. Putem trăi unii cu alții și unii pe lângă alții. Ba chiar sunt convinsă că ne putem inspira reciproc.

Zilele acestea mi le-am petrecut la rece. Nu, nu m-am închis în vreo combină frigorifică și nici cei care și-au petrecut timpul alături de mine n-au dat drumul la aerul condiționat (bag seamă că vocea mea de o înaltă clasă îi poate răcori oricum, sau încălzi – în funcție de sezon. A, da, am uitat să vă povestesc că am o voce minunată. Tot amân să mă înscriu la un curs de canto de teamă că aș sădi invidia în inimile altor participanți. Însă zilnic mă trilulez și nu las să treacă vreo șansă întru demonstrare de talent. Am și fani. Da, am. Sigur am. Adică, trebuie să am. Primesc prea multe încurajări să nu am. Doar că nu sunt rostite cu voce tare. Deh, am și talentul de a ghici gândurile.).

Cum vă scriam, zile petrecute la rece, în compania unei cărți care îl are printre personajele principale pe un pinguin, Micha, care locuiește în apartamentul stăpânului său, Victor Zolotarev. În limba engleză, cartea poartă numele ‘Death and the Penguin’ și este o combinație frumoasă de autoironie și căutare de adevăr.

Ei bine, este ceva adorabil în lipăiala pinguinului Micha care te face să te gândești la prioritățile tale. Oare le-ai definit corespunzător?! Oare nu te-ai pripit în a-i lua pe alții drept exemplu?! Oare sunt câteva la care nici măcar nu te-ai gândit și care ar putea fi importante?!

Se spune că animalele au un fel simplu de a trăi, axat pe nevoile primordiale. Mi se întâmplă să-mi amintesc vorba aceasta ori de câte ori mă găsesc supărată sau stresată, iar motivele nu sunt chiar așa de mari precum casa. Și astfel verific din nou cât de ușor este să exagerezi. Să facem deci să fie totul mult mai simplu.

Dacă aș fi pinguin:

-        Aș trata timpul precum un balsam. L-aș lăsa să curgă peste mine, fără să mă zbat, fără să mă plâng de trecerea lui. De fapt, aș fi total ignorantă în ceea ce-l privește pentru că n-aș știi să țin evidența lui, iar astfel trecerea lui nu m-ar influența.

-        M-aș bucura să pășesc. Fiecare pas făcut ar fi marcat doar de bucuria pășirii în sine. Terenul plat sau grunjos nu m-ar supăra defel.

-        N-aș tratat mâncarea drept o sursă de griji sau de prezentare. Căci nu m-aș preocupa cu privire la depuneri și nici să pozez cât mai bine să pot arăta mai departe ce am mâncat.

-        Nu mi-aș face probleme cum că aș leza sentimentele cuiva dacă refuz să mănânc ceva ce nu-mi place sau să refuz să fac ceva de care nu prea am neapărat chef să mă ocup.

Dar tu, cum ai fi tu ca pinguin?

Cum să eficientizezi timpul

Timpul ne este mai mereu prezentat drept un dușman. Suntem în această goană perpetuă contratimp că nici nu ne mai permitem luxul, psihic, să ne gândim că ar fi cazul să ne oprim. Să respirăm, să privim la noi, să privim în jurul nostru și să acționăm întocmai.

Cum să eficientizezi timpul?

Începe prin a te raporta la el altfel decât la un dușman. Tu trebuie să-l administrezi și nu invers.

Ai zile despre care știi doar că s-au încheiat, fără să îți amintești ce ai făcut sau dacă ai făcut ceva de care ar trebui să-ți amintești?! Dacă răspunsul tău este unul afirmativ, este cazul să iei măsuri. Iată câteva sfaturi.

Sfatul 1

Poți încerca să-ți eficientizezi timpul, pentru început, lucrând la o listă. Începe într-un mod simplu. Fă o listă cu lucrurile de făcut pentru o zi. Mai apoi, pentru o săptămână și poți ajunge chiar la o lună. Dar totul se face cu pași mici. Acesta este lucrul cel mai important. Să nu ceri prea mult de la tine de la început. Și, mai ales, să ai răbdare cu tine.

Lista trebuie să conțină, pe scurt, doar ce este musai să faci în ziua respectivă.

Sfatul 2

Încearcă să limitezi, pe cât posibil, impactul mâncătorilor de timp. Ce sunt mâncătorii de timp? Televizorul, telefoanele mobile, laptopurile, tabletele și conversațiile telefonice care te lasă secat de energie. Este important să comunici, însă convorbirile telefonice lungi, în care pare că ne zicem multe, dar nu reținem sau înțelegem, de fapt, nimic ne fac mai mult rău decât bine. Aici ideea ‘mai puțin este mai bine’ chiar se aplică.

Încearcă să-ți oferi mici pauze de la acestea.

Eu, de exemplu, în weekend am telefoanele pe silențios, nu-mi verific emailurile și nici profilurile de pe social media.

În schimb, citesc, văd filme, mai croitoresc, pictez, desenez, scriu sau merg în plimbare.

Sfatul 3

Conștientizează că în unele zile nu te vei putea ține de lista ta sau nu vei reuși să te sustragi de la conversațiile lungi la telefon. Acest lucru nu înseamnă că ai dat greș. Ci, pur și simplu, este un pas în spate care îți va da mai mult avânt.

Sper să te ajute indicațiile mele. Amintește-ți că pentru a face lucrurile bine, trebuie mai întâi să fii tu bine. Ceea ce mă aduce la faptul cel mai important: respiră și bucură-te, transformându-ți timpul în aliat. Chiar este posibil. 
Respiră!!

Cum să impresionezi

Probabil că v-ați gândit mereu că sunt suficiente metode de a impresiona lumea. Eu, una, mă gândesc că are de-a face cu modul în care acorzi atenție. De la cum privești până la cât de mult înțelegi sau vrei să înțelegi din ce ți se comunică.
Anii cu care mă laud sunt formați din experiență. De tot felul, mi s-a zis. Însă știu că cel mai mult și mai mult mă pricep să fac oamenii să zâmbească. Poate că încă nu e târziu să devin și actriță. Dar până una-alta, sunt scriitoare. Iar scriitorii, pe lângă scris, lansări de carte, semnare de autografe și discursuri, mai dau și interviuri.
Am eu norocul acesta de-a mă găsi aflată de prieteni. Adicătelea, mă găsesc ei pe mine când am cea mai mare nevoie de dânșii. Și uite așa și povestea de astăzi. Cu interviul.
Vă rog, luați de vă delectați - click.

Cum să fii optimist

Multă lume mă întreabă cum reușesc să fiu mereu cu zâmbetul pe buze și cum fac să fiu optimistă.

Cred că oareșce bagaj genetic trebuie că mi s-a transmis, din generație în generație. Aici șade cea mai mare dintre șmecherii. Apoi, am crescut alături de oameni cărora le place să glumească, oameni care înțeleg că o zi trecută fără un zâmbet este o zi pierdută.

Ce-i drept, viața mi-a arătat că nu toată lumea gândește la fel când vine vorba despre voie bună. Lecția amară mi-am învățat-o când am fost privită precum un extraterestru când am făcut vreo glumă. Și că aș suferi grav de neseriozitate, a fost concluzia trasă în urma mea precum o cortină care nu mai lasă loc de vreo replică.

Dar e bine și așa... Știu că la început nu trebuie să dau pe afară de optimism, iar apoi – dacă mi se permite – voi arăta că sunt nu numai serioasă, parolistă și muncitoare, dar sunt și a naibii de fain s-o ai alături.

Dar revenind asupra chestiunii... Să fii optimist șade nițel în plămada fiecăruia, dar și

în cele și cei ce te înconjoară. Eu sunt optimistă și datorită oamenilor cu care interacționez. Am acoloșa o mână de oameni care îmi arată, în caz că uit, cum sunt eu și cum sunt ei. De aur, de spirit, de înălțare. 

Să luăm, de pildă, imaginea de mai jos. O cutiuță muzicală. Însă nu una oarecare. 

O cutiuță muzicală făcută de mânușițele unui colaborator de-ai mei. Iar melodia care exultă când învârți mânerul este “What a wonderful world” a lui Louis Armstrong. Precum scriam… important este să îți arate și ceilalți optimismul care zace în tine.

Iar când vine vorba despre metode de a privi lumea cu optimism, fiecare are cu siguranță ceva de recomandat.

Un cuvânt: toleranță

Pe când lumea era mai mică, iar eu mult mai înaltă decât mă aflu acum, am aflat despre existența unei case. O casă simplă, cu o singură ușă. Știam asta. Auzisem eu de la alții cum ascultau prin fața ușii acestei case. Lucruri bizare și supraomenești se întâmplau acolo. Însă un singur lucru m-a frapat. Cum acea casă înfierbânta discuțiile oamenilor. Mai târziu, aveam să aflu că și mințile lor erau afectate, de vreme ce reușeau să inventeze atât de multe lucruri stranii.

Tot atunci, am aflat că erau oameni care nu credeau în poveștile care circulau despre acea casă, sau despre locuitorii acesteia. Respingeau discuția cu o ușoară delicatețe, vorbind despre alte lucruri. Multă vreme am crezut că erau doar mai puternici și că nu cedau cu ușurință în fața curiozității.
Din când în când, astfel de oameni mi se arată în cale pentru a înțelege importanța toleranței. Îmi place să-i ascult pe când voci din ce în ce mai ascuțite încearcă să se impună în fața lor. Calmul cu care răspund provocărilor este o adevărată sursă de inspirație. Și da, îmi place să observ cum încrederea mea în oameni își găsește mereu motive de a exista.
Toleranță. Un cuvânt. Un ideal.

Păcat că...

“Păcat că oamenii nu-şi pot schimba necazurile între ei. Toţi par să ştie exact cum le-ar repara pe ale celorlalţi.” - Olin Miller

Nu știu despre voi, însă eu remarc mai mereu diverse persoane săritoare. Oriunde mă îndrept, oameni mă întâmpină cu soluții diverse. Cel mai amuzant este când nici măcar nu te-ai plâns vreodată, însă afli cu multă suprindere cum alții ‘te citesc de departe și știu ei mai bine și ce probleme ai și cum să le rezolvi.’ Cel mai bine este să ignori, însă când nu poți, s-ar putea să ajute un cântecel.

Top 12 lucruri stupide

“Suntem obligați să facem atâtea lucruri stupide încă de mici crezând că sunt esențiale.”

Ia, de azi să nu mai facem asta.
Am citit replica aceasta într-o carte – ce, doar pisica să afle dintr-o carte?! – și m-a pus pe gânduri.
Atât de mult, încât am început să lucrez la lista de lucruri stupide:

- Să nu oprești o discuție când ți-e clar că omul acela îți vorbește pe ton zeflemitor
- Să iei de bune părerile altora fără măcar să verifici situația/ persoana
- Să insiști să demonstrezi că ești bun/ serios/ organizat/ motivat unei persoane care deja te-a încadrat într-o categorie ce nu-ți face cinste
- Să asculți la nesfârșit monologuri la telefon, când ție ți se îngăduie să vorbești doar 5 minute
- Să răspunzi non-stop la telefonul mobil de parcă ar fi un cip instalat sub piele și lumea te-ar vedea și judeca pentru afrontul pe care i-l aduci dacă nu răspunzi
- Să te lași șantajat cu așteptările celorlalți în ceea ce te privește
- Să nu te aperi când cineva te atacă în mod constant, de frica faptului că ai putea părea agresiv
- Să faci anumite lucruri doar pentru a intra în rândul lumii
- Să nu-ți iei timp personal pentru tine, de teamă că ai părea egoist
- Să te minți că vei învăța să iubești ceva ce îți este cu totul indiferent
- Să nu reclami abuzul, de teamă că ai părea cu fițe
- Să-ți fie rușine cu ambițiile tale

Și lista voastră de lucruri stupide cum arată?

Inspiraționale

Voi cum reușiți să vă remontați?

Eu colecționez citate și poze. Am un fișier în Word în care tot adaug citate pentru zile bune și mai puțin bune.

Dintre poze, îmi place să cred că aceasta m-a găsit pe mine:

(sursă foto: https://me.me/i/if-you-expect-the-world-to-be-fair-with-you-5722040)

(Să te aștepți ca oamenii să fie corecți cu tine pentru că și tu ești corect cu ei este ca și cum te-ai aștepta ca un leu să nu te mănânce pentru că tu nu mănânci carne de leu...)

Iată mai jos topul colecției mele de citate:

"Je veux tout de la vie, être une femme et aussi un homme, avoir beaucoup d'amis, et aussi la solitude, travailler énormément, écrire de bons livres, et aussi voyager, m'amuser, être égoïste et aussi généreuse… Vous voyez, ce n'est pas facile d'avoir tout ce que je veux. Or quand je n'y parviens pas, ça me rend folle de colère".

---- Simone de Beauvoir à Nelson Algren, 3 juillet 1947

(Vreau totul de la viață, să fiu și femeie și bărbat, să am prieteni, dar să mă bucur și de solitudine, să muncesc mult, să scriu cărți bune, dar să și călătoresc, să mă simt bine, să fiu egoistă, dar și generoasă... Vedeți, nu prea este ușor să ai tot ce vreau eu! Iar când nu obțin toate acestea, devin extrem de furioasă.)

“The world ain’t all sunshine and rainbows. It is a very mean and nasty place, and it will beat you to your knees and keep you there permanently if you let it. You, me, or nobody is gonna hit as hard as life. But it ain’t how hard you get hit; it’s about how hard you get hit, and keep moving forward.”

-- Rocky Balboa in Rocky, 1976

(Lumea aceasta nu este plină doar cu lucruri bune. Este un loc în care se găsesc răutăți și oameni afurisiți, care te vor îngenunchea și vor încerca să nu te lase să te ridici, dacă le permiți. Tu, eu sau oricine altcineva nu te va lovi la fel de tare precum viața. Iar esența nu este despre cât de tare ești lovit; este despre cât de tare ești lovit, însă continui să mergi înainte.)

Charles Bukowski: "We're all going to die, all of us, what a circus! That alone should make us love each other but it doesn't. We are terrorized and flattened by trivialities, we are eaten up by nothing."

(Cu toții vom muri, fiecare dintre noi. Ce circ! Numai acest lucru ar trebui să ne facă să ne iubim mai mult, dar asta nu se întâmplă. Suntem terorizați și flatați de trivialități și ne consumăm pentru nimic.)