Am descoperit, ascultând Radio România Cultural, un proiect dedicat Anului Centenar. În fiecare luni, în cadrul emisiunii "Orașul vorbește", o casă din București își spune povestea.
Întâmplarea a fost să trec chiar într-o luni pe lângă o casă din cartier la care mă tot zgâiam de vreo două luni încoace.
Prima dată, am zărit-o la apus. Terenul vilan din față și blocul din spatele ei m-au făcut s-o remarc mai ușor. Dar nu doar contrastul a avantajat-o. Patina timpului a atins-o și îi dă un farmec aparte.
Zidul din cărămidă probabil că a funcționat la un moment dat drept sprijin pentru o boltă amplă de struguri parfumați.
Pesemne că noul trebuie să se fi mutat acolo. Altfel nu-mi explic aparatul de aer condiționat și parabola TV.
Coșurile din cărămidă roșie și stâlpii electrici din lemn accentuează senzația că m-am întors în timp, fără vreo mașinărie fantastică. Boltele ferestrelor continuă să-i confere un aer nobil deși starea de neîngrijire e avansată.
Probabil că dacă mi-ar vorbi, casa aceasta ar avea multe lucruri interesante de povestit. Și nu mă refer doar la baluri, costume frumoase, muzici fermecătoare și oameni aleși. Mi-ar explica, poate, cum s-a schimbat lumea de când a fost ea construită și cum, totuși, nu s-a schimbat. Nădăjduiesc să cred că dacă ochii mi-s bucurați la vederea ei, așa trebuie să li se fi întâmplat și celor ce au construit-o. Cu care, deci, am multe în comun, bucurându-mă și eu la vederea frumuseții. Uneori ne e greu să păstrăm legătura cu trecutul. Considerăm că e apus și nimic din el nu se mai regăsește în prezent.
Și, totuși, da. Ceva se regăsește. Frumusețe.
marți, 6 martie 2018
duminică, 4 martie 2018
Noutăți
Romanul "Cusătoresele" vă așteaptă la secțiunea Noutăți din Librăria Humanitas de la Cișmigiu.
Poftă bună la citit!
Poftă bună la citit!
marți, 27 februarie 2018
"Desculț" - Zaharia Stancu
"Să nu uiți, Darie!"
Un îndemn pe care l-am purtat cu mine ani și ani. Prima dată, l-am citit într-o culegere de exerciții pentru limba engleză. Apoi, avea să-mi răsune din nou prin îndemnul din romanul lui Maria Arsene. Astăzi, l-am parcurs fără alți intermediari. Citind romanul, am realizat că e mai bine că am sau s-a lăsat atâta vreme până să-l citesc. L-am înțeles altfel. Am înțeles altfel frământările expuse în foile astea care păreau să prindă viață și să strige ele adevărurile pe care le-am uitat sau le-am dori uitate. Pe alocuri, mi-a adus aminte de "Ridicat de la pământ". E ciudat că am înțeles scriitura românească privind-o prin ochii unei scriituri portugheze. Pesemne că popoarele se aseamănă mai mult decât știu ele. Iar bariera limbii devine inexistentă pentru cei ce au trăit aceleași experiențe. De fapt, același lucru îl susține și Zaharia Stancu în roman, menționând că "flămânzii se recunosc între ei după privire", neavând nevoie să-și adreseze vreun cuvânt.
E mult adevăr în romanul "Desculț" al lui Zaharia Stancu. Din sutele de exemple redate, unul dăinuie, din păcate, în continuare în societatea noastră:
"- Muierea nebătută e ca moara neferecată...
- Parcă spusei c-o iubești!...
- Tocmai de-aia..."
La final de roman, mi s-a îngăduit un alt îndemn pe care să-l port cu mine de acum încolo:
"Caută în toate câte le vezi tâlcul lor adevărat și adânc, Darie!"
duminică, 25 februarie 2018
În contratimp, 2016
Secrete, secrete și iar secrete. Neprevăzutul, firea umană, fidelitate, dragoste, avere, faimă și relații de familie. Iată câteva din ingredientele acestui film incitant. Scenă după scenă veți fi asaltați de noi și noi indicii care vă vor face să vă schimbați părerea cu privire la identitatea vinovatului.
Pe scurt, un antreprenor de succes este acuzat de crimă și, presionat de timp și de apariția unui martor-surpriză, trebuie să ofere cât mai multe informații pentru a-și consolida cazul și nevinovăția.
Un film musai de văzut!
Pe scurt, un antreprenor de succes este acuzat de crimă și, presionat de timp și de apariția unui martor-surpriză, trebuie să ofere cât mai multe informații pentru a-și consolida cazul și nevinovăția.
Un film musai de văzut!
vineri, 23 februarie 2018
Un video de la lansarea romanului "Cusătoresele"
Cineva a spus că dacă îți dorești foarte mult să citești o carte despre un subiect anume și acea carte nu există, ar fi bine s-o scrii chiar tu. Și am. Iar mai jos aveți un mic video de la evenimentul de lansare a cărții care nu a mai fost scrisă până acum.
luni, 19 februarie 2018
Peste timp
Recitesc
cărțile dragului Vlad și
descopăr, cu multă surprindere și încântare, lucruri pe care nu le-am remarcat,
afinități și coincidențe. Ca de pildă asta
Deși știu că e ușor să le dai
semnificație anumitor întâmplări, îmi rezerv naivitatea de a crede în semne.
Și când te gândești că multă vreme și eu
am crezut că Maria Arsene a fost o femeie!
joi, 15 februarie 2018
Suntem diferiți, iar acest lucru ne dă farmec. Nouă și lumii noastre.
O campanie frumoasă își oglindește chipul pe meleagurile noastre. O campanie care are în centrul ei educația. Am fost invitată și am răspuns cu multă mândrie invitației.
M-am tot gândit dacă să scriu din perspectiva unui profesor (dat fiind că la un moment dat m-am mândrit și eu cu apelativul doamna - profesorii știu de ce), dar am ales să scriu din perspectiva unui elev. Cu toții am fost la un moment dat elevi și înțelegem mai bine decât oricine anumite probleme ale educației. Mai ales pentru că acum avem ocazia să le privim și dintr-alte unghiuri.
Mă număr printre aceia care consideră că experiența trăită formează părerea.
Iar părerea mea o găsiți mai jos:
Copil fiind, nu înțelegi de ce ține atât de mult lumea la scrisul citeț. Dacă ești ambițios, încerci și încerci până când reușești să obții ceva de Doamne-ajută. De nu, rămâi cu gustul amar că nu te-ai ridicat la standardele așteptate. Încerci să pătrunzi misterul rotunzimii literei a, dar ceva îți scapă. E drept, litera scrisă de tine e ușor colțuroasă, prezintă iregularități și, pe alocuri, ștersături. Dar se înțelege. Am înțeles-o eu, a înțeles-o mama și a înțeles-o și colegul de bancă, Mircea.
Mircea e apreciat. El posedă acel scris citeț. Dar e mai dificil cu cifrele. Sigur, le poate scrie, dar îi este mai greu să le calculeze. Am încercat să-i explic cum calculez eu, dar se vedea clar pe fața lui că nu mă înțelege. Hm, oare abilitatea de a face calcule este precum scrisul citeț?! Cine posedă o asemenea abilitate se mândrește cu ea; și cine nu, se ascunde cât poate, încercând să nu fie descoperit prea curând?!
Eu sunt Ana. Eu le posed pe amândouă. Scriu citeț și sunt maestră la făcut calcule. Mai greu e cu păstrarea liniștii. Îmi place să vorbesc. De fapt, am aflat asta de curând, de la o prietenă. Dar vorbitul mă calmează și mă ajută să mă concentrez. Când e liniște în clasă, iar noi avem de scris sau de calculat, mă trezesc admonestată. Vă vine să credeți că nici măcar nu realizez când încep să vorbesc?! Se întâmplă, cumva, fără mine. La fel cum i se întâmplă Mirunei când încearcă să scrie citeț. Scoate limba. I-am spus că nu e frumos să scoți limba. Chiar dacă, teoretic, nu încalci nicio regulă de bună purtare. E urât să scoți limba la cineva. Caietul sigur nu se supără. Cum să se supere?! Bine, poate se supără când îl pătează cu cerneală.
Cerneala e albastră. De fapt, există și roșie și neagră, dar noi, elevii, avem voie s-o folosim doar pe cea albastră. Uneori, această regulă impusă, ne face să ne răzvrătim. Iar în acele momente, facem rost de cerneală roșie și scriem pe ultimele foi din caiet. Cei mai curajoși dintre noi păstrează acele foi. Și ce dacă profesorii sau părinții descoperă că am scris cu altă cerneală?! Am vrut și noi să vedem cum e să scrii cu cerneala unui om mare. Am vrut să ne simțim și noi oameni mari. N-a durat mult, dar ne-a plăcut. Noi, elevii, considerăm că nu e o greșeală atât de mare, să vrei să scrii ca un adult. Scriind ca un adult poate că și propunerile noastre ar fi luate mult mai în serios. Poate chiar și încurajate. Noi, elevii, suntem harnici și vrem să învățăm. Și vă scriem acum cu cerneală roșie, să ne puteți lua în serios: suntem diferiți, iar diferențele dintre noi nu trebuie folosite pentru a ne pune mereu în relație de competiție unul față de celălalt. Poate ne încurajați să obținem rezultate din plăcere și nu pentru că „Maria are un scris mult mai citeț ca al tău”. Acest lucru nu ne place. Am semnat cu roșu. Noi, elevii.
duminică, 11 februarie 2018
‘Cincizeci de nuanțe ale feminismului’
În ziua de astăzi, să te declari feminist/
feministă îmi pare un gest de curaj. Și asta pentru că va trebui să faci față
oprobriului public. La auzul cuvântului feministe,
lumea își închipuie femei iritate, păroase și care detestă bărbații.
Cartea ‘Cincizeci de nuanțe ale feminismului’
încearcă să ne demonteze prejudecățile cu privire la feminism. Nu numai că
feminismul ia mai multe forme, dar el continuă să se auto-actualizeze an de an,
fie că realizăm sau nu. Cincizeci de femei își scriu părerile cu privire la
legătura pe care o au cu acest curent, idee sau fel de a trăi, dacă doriți.
Cincizeci de păreri care te fac să înțelegi că nu știai, de fapt, chiar totul
despre feminism. Păreri care te fac să te întrebi și să începi să faci
curățenie prin prejudecățile tale.
O carte ce trebuie citită de
femei și bărbați, de băieți și fete, adolescenți și adolescente și de toți
ce-și închipuie că au înțeles întregul spectru al existenței lor.
joi, 1 februarie 2018
Fragment din romanul "Cusătoresele" de Emilia Muller
Vineri, 9 februarie 2018, romanul "Cusătoresele" își prezintă R.O.G.V.A.I.V.-ul.
Veniți la ora 19:00 la Librăria Humanitas de la Cișmigiu pentru o explozie de culori.
vineri, 26 ianuarie 2018
Jurnal de scriitor
Ziua
internațională a scrisului de mână a fost sărbătorită de curând, și m-am tot
gândit ce înseamnă ea pentru mine. M-am obișnuit să bat tastele laptopului (de
parcă ar fi fost vreo Erikă de-ale lui Vlad Mușatescu), dar tot pe bilețele îmi
place să notez idei. Atunci când mă lovește inspirația, nu fug să-mi deschid laptopul, ci prefer să scriu pe vreo foaie de
hârtie.
Desigur
că am și idei scrise. Mă mândresc chiar și cu un jurnal. Sau un fel de agendă.
Cu totul și cu totul specială.
A fost cumpărată dintr-o papetărie din Tulcea. O papetărie aflată chiar lângă clădirea
în care își desfășura activitatea tipografia la care a lucrat tata. Acum, acolo
tronează un supermarket ce-și promovează prețuri mici. Mă întreb dacă și
papetăria a mai supraviețuit. Poate de aceea sunt selectivă cu ce îmi notez în agendă.
Să n-o umplu cu scrisul meu lăbărțat și hieroglific. Să-mi mai dăinuie un pic.
I-am
deschis coperta să-mi revăd notițele. Și iată ce am găsit.
Nu,
nu am probleme cu alcoolul. Pur și simplu, colecționez citate cu valoare de mantră.
Iar veverița … . Ei bine, veverița mă ghidează cum știe ea mai bine.
Iar veverița … . Ei bine, veverița mă ghidează cum știe ea mai bine.
marți, 23 ianuarie 2018
"Cusătoresele", primul roman al Emiliei Muller
Probleme de comunicare din societatea de astăzi, subiecte tabu, nevoi negate și descoperiri filosofale. Toate se înlănțuie în acțiunea romanului "Cusătoresele".
Este povestea unui bărbat care se deghizează în femeie și descoperă, infiltrându-se într-un grup secret condus de fosta sa prietenă, aspecte de viață nebănuite până atunci.
La citirea titlului, pare un roman despre și pentru femei. Dar nu. Chiar de două ori nu. Este un roman și pentru bărbați. Și anume, pentru acei bărbați care încă mai caută răspunsul la întrebările “De ce iubim femeile?” sau “Ce-o fi în capul ei?”.
Și pentru că, la rându-mi, îmi plac romanele polițiste, romanul "Cusătoresele" conține și note de mister, dar și o crimă.
luni, 8 ianuarie 2018
Inspirația
Mulți cred că inspirația este un sentiment blând ce te acaparează în timp ce sorbi dintr-o cafea fierbinte sau privești la picurii de ploaie ce se preling pe geamul din fața ta. Totul e calm și binevoitor în jurul tău și atunci apare inspirația. O fi așa, nu zic. Poate pentru unii. Eu am o altă relație cu inspirația. Aș descrie-o cel mai bine așa – un animal prădător și prada sa. În care prada sunt eu.
Multă lume crede că lucrurile care-mi
ies din mâini sau propozițiile-mi măiastre apar întocmai
precum li se înfățișează, în stadiul lor finit. Dacă ai fost inspirat, iată
rezultatul. Nici cu asta nu-s de acord. Și nu m-am trezit cu fața la cearceaf
să neg totul astăzi. Anumite lucruri trebuie șlefuite. Și lucrurile fiind
lucruri, se încăpățânează. Mai mult, uneori, decât însăși artistul.
Cum apare inspirația? Cam așa. Merg
seara la culcare. Citesc câteva pagini, înainte să adorm, din cartea de pe
noptieră. Închid apoi cartea, sting lumina și liniștea se așterne. Închid și ochii
și încerc să răresc avântul cu care gândurile ricoșează din fruntea-mi. Câtâ
liniște în jur! Uneori mă asurzește liniștea asta. Odată triajul realizat, mă
confrunt doar cu mici gânduri răzvrătite, hotărâte să-mi arate cine deține
puterea. Gata, le-am îndepărtat. Plapuma fâșâie. E semn că mă scufund în somn.
Capul mi se afundă un pic mai mult în pernă. Și pleoapele nu mi se mai zbat. E
liniște, chiar foarte liniște. Bong! Fiara tocmai s-a aruncat pe perna mea. O
simt în dreptul creștetului capului. Stau nemișcată. Are să simtă că n-o
bag în seamă și are să plece. Da, da, are să plece. Nemișcare. Câteva clipe
lungi ce-mi fac pulsul să crească. Poate a plecat. Vai, ce bine ar fi dacă a
plecat. Cu ușurință aș putea adormi acum. Da, sunt liberă. Strâng ușor din
pleoape. Nu le deschid. Nu fac niciodată greșeala asta. Da, a plecat. Reușesc
să împing ușa peste piciorul unui gând ce încerca să profite de neatenția mea
și să năvălească. Dar nu! Sunt pierdută. Labele fiarei înaintează, realizând
denivelare după denivelare în structura pernei. O simt. Îmi suflă ușor peste
obraji și își apleacă ușor botul să surprindă momentul exact în care voi deschide
ochii. O forță puternică o atrage către acea ușă de unde reușisem mai devreme
să alung gândul acela năstrușnic. Cu foarte multă ușurință, fiara dă ușa în
lături. A pătruns. Dar e în regulă. Aud mârâitul fiarei și pare să fie ceva
la care pot rezista. Mârâitul se repetă. Un pic mai puternic. Apoi și mai
puternic. Da, înțeleg. Mi-e clar. Mă voi mai gândi mâine la asta. Repet de
câteva ori bune mârâitul să fiu sigură că-l voi putea reproduce a doua zi.
Adorm în timp ce repet a nu știu câta oară. Mă trezesc a doua zi. Nimic. Nimic
n-a mai rămas cu mine. Și era atât de simplu. Atât de clar. Dar nu. Ce păcat!
Când se întâmplă din nou, nu mai repet
în capu-mi mârâitul. Alerg prin casă după o foaie și un pix. Trebuie să notez.
Altfel am să uit. E sigur că am să uit. După ce am notat, pot să mă întorc din
nou în pat și să reiau căderea în somn.
marți, 2 ianuarie 2018
Vârsta-i doar un număr. Pentru alții!
În ultima vreme, mă amuz descoperind. Sau mai bine scris, redescoperind. Începuturile de an pot fi stresante. Planuri pentru anul care începe, ambiții, temeri. Dar mai ales, temeri. Temeri cu privire la trecerea timpului. Cu cât înaintăm în vârstă cu atât devenim mai conștienți de trecerea timpului. Uitasem despre asta!
Uitasem că, pe când eram eu însămi o copilă, cei din jur aveau o vârstă a lor ce le definea identitatea. Unchi, mătuși, bunici, părinți, cu toții erau mari. Și în accepțiunea mea de copil, așa fuseseră întotdeauna.
Mi-amintesc de prima dată când am realizat că până și adulții fuseseră la un moment dat mai tineri. Era chiar după ce realizasem un pocinog ce mă lăsase cu capul bandajat. În vizită la o doamnă în vârstă, ședeam pe un fotoliu sorbind din prea acidulatul Brifcor. Mama și doamna în vârstă erau angajate într-o discuție, iar eu - nelăsându-mă întru totul fermecată de magia minunatei băuturi răcoritoare - căscam aiurea ochii prin cameră. Privirea mi-a fost deodată atrasă de un portret alb-negru înrămat și aflat pe comodă. O domnișoară cu un aer distins de vedetă de cinema zâmbea fermecător.
- Mama, cine e? am întrerupt eu conversația, arătând cu degetul către fotografie.
- Nu-i frumos să întrerupi oamenii când vorbesc, mi-a zis mama și a continuat spunându-mi că era chiar doamna în vârstă, în a cărei casă ne găseam, pe când era tânără.
Parcă nu-mi venea s-o cred pe mama. Doamna de față nu semăna deloc cu cea din fotografie. Era prea de tot! Ce i se putuse întâmpla? De ce nu mai arăta ca în poză?
- Eram frumoasă tânără, nu-i așa?! m-a întrebat doamna.
- Da! Foarte, am răspuns cu o delicatețe extraordinară.
De fapt, poate că mama nu mă mințise. Și ea ne arătase poze cu ea din alte vremuri, dar noi nu remarcasem vreo diferență prea mare. Pentru noi, pe atunci, mama fusese și continua să rămână mereu tânără. Cu o implacabilitate similară cu cea a sentimentului că noi nu aveam să creștem niciodată și că vom rămâne mereu copii. Poate și de aici izvorăște dorința fierbinte a copiiilor de a se face mari.
Azi, știu că vârsta e doar un număr. Dar doar pentru copil. Pentru adult e un pic altfel. El este cel care alege să-i dea importanță. Copilul, în schimb, se joacă cu numerele așa cum știe el cel mai bine. Pe o numărătoare. Mută bilele de la dreapta la stânga și de la stânga la dreapta și speră să i se împlinească dorințele. La vârsta de paisprezece ani să primească în dar un câine Husky. La douăzeci, să fie aviator. Și la treizeci de ani să fie președinte de stat. Iar după treizeci, numerele devin indisponibile. E culmea maturității! Și culmea calculului.
Uitasem că, pe când eram eu însămi o copilă, cei din jur aveau o vârstă a lor ce le definea identitatea. Unchi, mătuși, bunici, părinți, cu toții erau mari. Și în accepțiunea mea de copil, așa fuseseră întotdeauna.
Mi-amintesc de prima dată când am realizat că până și adulții fuseseră la un moment dat mai tineri. Era chiar după ce realizasem un pocinog ce mă lăsase cu capul bandajat. În vizită la o doamnă în vârstă, ședeam pe un fotoliu sorbind din prea acidulatul Brifcor. Mama și doamna în vârstă erau angajate într-o discuție, iar eu - nelăsându-mă întru totul fermecată de magia minunatei băuturi răcoritoare - căscam aiurea ochii prin cameră. Privirea mi-a fost deodată atrasă de un portret alb-negru înrămat și aflat pe comodă. O domnișoară cu un aer distins de vedetă de cinema zâmbea fermecător.
- Mama, cine e? am întrerupt eu conversația, arătând cu degetul către fotografie.
- Nu-i frumos să întrerupi oamenii când vorbesc, mi-a zis mama și a continuat spunându-mi că era chiar doamna în vârstă, în a cărei casă ne găseam, pe când era tânără.
Parcă nu-mi venea s-o cred pe mama. Doamna de față nu semăna deloc cu cea din fotografie. Era prea de tot! Ce i se putuse întâmpla? De ce nu mai arăta ca în poză?
- Eram frumoasă tânără, nu-i așa?! m-a întrebat doamna.
- Da! Foarte, am răspuns cu o delicatețe extraordinară.
De fapt, poate că mama nu mă mințise. Și ea ne arătase poze cu ea din alte vremuri, dar noi nu remarcasem vreo diferență prea mare. Pentru noi, pe atunci, mama fusese și continua să rămână mereu tânără. Cu o implacabilitate similară cu cea a sentimentului că noi nu aveam să creștem niciodată și că vom rămâne mereu copii. Poate și de aici izvorăște dorința fierbinte a copiiilor de a se face mari.
Azi, știu că vârsta e doar un număr. Dar doar pentru copil. Pentru adult e un pic altfel. El este cel care alege să-i dea importanță. Copilul, în schimb, se joacă cu numerele așa cum știe el cel mai bine. Pe o numărătoare. Mută bilele de la dreapta la stânga și de la stânga la dreapta și speră să i se împlinească dorințele. La vârsta de paisprezece ani să primească în dar un câine Husky. La douăzeci, să fie aviator. Și la treizeci de ani să fie președinte de stat. Iar după treizeci, numerele devin indisponibile. E culmea maturității! Și culmea calculului.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)







