În ultima vreme, mă amuz descoperind. Sau mai bine scris, redescoperind. Începuturile de an pot fi stresante. Planuri pentru anul care începe, ambiții, temeri. Dar mai ales, temeri. Temeri cu privire la trecerea timpului. Cu cât înaintăm în vârstă cu atât devenim mai conștienți de trecerea timpului. Uitasem despre asta!
Uitasem că, pe când eram eu însămi o copilă, cei din jur aveau o vârstă a lor ce le definea identitatea. Unchi, mătuși, bunici, părinți, cu toții erau
mari. Și în accepțiunea mea de copil, așa fuseseră întotdeauna.
Mi-amintesc de prima dată când am realizat că până și adulții fuseseră la un moment dat mai tineri. Era chiar după ce realizasem un pocinog ce mă lăsase cu capul bandajat. În vizită la o doamnă în vârstă, ședeam pe un fotoliu sorbind din prea acidulatul Brifcor. Mama și doamna în vârstă erau angajate într-o discuție, iar eu - nelăsându-mă întru totul fermecată de magia minunatei băuturi răcoritoare - căscam aiurea ochii prin cameră. Privirea mi-a fost deodată atrasă de un portret alb-negru înrămat și aflat pe comodă. O domnișoară cu un aer distins de vedetă de cinema zâmbea fermecător.
- Mama, cine e? am întrerupt eu conversația, arătând cu degetul către fotografie.
- Nu-i frumos să întrerupi oamenii când vorbesc, mi-a zis mama și a continuat spunându-mi că era chiar doamna în vârstă, în a cărei casă ne găseam, pe când era tânără.
Parcă nu-mi venea s-o cred pe mama. Doamna de față nu semăna deloc cu cea din fotografie. Era prea de tot! Ce i se putuse întâmpla? De ce nu mai arăta ca în poză?
- Eram frumoasă tânără, nu-i așa?! m-a întrebat doamna.
- Da! Foarte, am răspuns cu o delicatețe extraordinară.
De fapt, poate că mama nu mă mințise. Și ea ne arătase poze cu ea din alte vremuri, dar noi nu remarcasem vreo diferență prea mare. Pentru noi, pe atunci, mama fusese și continua să rămână mereu tânără. Cu o implacabilitate similară cu cea a sentimentului că noi nu aveam să creștem niciodată și că vom rămâne mereu copii. Poate și de aici izvorăște dorința fierbinte a copiiilor de a se face mari.
Azi, știu că vârsta e doar un număr. Dar doar pentru copil. Pentru adult e un pic altfel. El este cel care alege să-i dea importanță. Copilul, în schimb, se joacă cu numerele așa cum știe el cel mai bine. Pe o numărătoare. Mută bilele de la dreapta la stânga și de la stânga la dreapta și speră să i se împlinească dorințele. La vârsta de paisprezece ani să primească în dar un câine Husky. La douăzeci, să fie aviator. Și la treizeci de ani să fie președinte de stat. Iar după treizeci, numerele devin indisponibile. E culmea maturității! Și culmea calculului.
