Inspirația

Mulți cred că inspirația este un sentiment blând ce te acaparează în timp ce sorbi dintr-o cafea fierbinte sau privești la picurii de ploaie ce se preling pe geamul din fața ta. Totul e calm și binevoitor în jurul tău și atunci apare inspirația. O fi așa, nu zic. Poate pentru unii. Eu am o altă relație cu inspirația. Aș descrie-o cel mai bine așa – un animal prădător și prada sa. În care prada sunt eu.

Multă lume crede că lucrurile care-mi ies din mâini sau propozițiile-mi măiastre apar întocmai precum li se înfățișează, în stadiul lor finit. Dacă ai fost inspirat, iată rezultatul. Nici cu asta nu-s de acord. Și nu m-am trezit cu fața la cearceaf să neg totul astăzi. Anumite lucruri trebuie șlefuite. Și lucrurile fiind lucruri, se încăpățânează. Mai mult, uneori, decât însăși artistul.

Cum apare inspirația? Cam așa. Merg seara la culcare. Citesc câteva pagini, înainte să adorm, din cartea de pe noptieră. Închid apoi cartea, sting lumina și liniștea se așterne. Închid și ochii și încerc să răresc avântul cu care gândurile ricoșează din fruntea-mi. Câtâ liniște în jur! Uneori mă asurzește liniștea asta. Odată triajul realizat, mă confrunt doar cu mici gânduri răzvrătite, hotărâte să-mi arate cine deține puterea. Gata, le-am îndepărtat. Plapuma fâșâie. E semn că mă scufund în somn. Capul mi se afundă un pic mai mult în pernă. Și pleoapele nu mi se mai zbat. E liniște, chiar foarte liniște. Bong! Fiara tocmai s-a aruncat pe perna mea. O simt în dreptul creștetului capului. Stau nemișcată. Are să simtă că n-o bag în seamă și are să plece. Da, da, are să plece. Nemișcare. Câteva clipe lungi ce-mi fac pulsul să crească. Poate a plecat. Vai, ce bine ar fi dacă a plecat. Cu ușurință aș putea adormi acum. Da, sunt liberă. Strâng ușor din pleoape. Nu le deschid. Nu fac niciodată greșeala asta. Da, a plecat. Reușesc să împing ușa peste piciorul unui gând ce încerca să profite de neatenția mea și să năvălească. Dar nu! Sunt pierdută. Labele fiarei înaintează, realizând denivelare după denivelare în structura pernei. O simt. Îmi suflă ușor peste obraji și își apleacă ușor botul să surprindă momentul exact în care voi deschide ochii. O forță puternică o atrage către acea ușă de unde reușisem mai devreme să alung gândul acela năstrușnic. Cu foarte multă ușurință, fiara dă ușa în lături. A pătruns. Dar e în regulă. Aud mârâitul fiarei și pare să fie ceva la care pot rezista. Mârâitul se repetă. Un pic mai puternic. Apoi și mai puternic. Da, înțeleg. Mi-e clar. Mă voi mai gândi mâine la asta. Repet de câteva ori bune mârâitul să fiu sigură că-l voi putea reproduce a doua zi. Adorm în timp ce repet a nu știu câta oară. Mă trezesc a doua zi. Nimic. Nimic n-a mai rămas cu mine. Și era atât de simplu. Atât de clar. Dar nu. Ce păcat!

Când se întâmplă din nou, nu mai repet în capu-mi mârâitul. Alerg prin casă după o foaie și un pix. Trebuie să notez. Altfel am să uit. E sigur că am să uit. După ce am notat, pot să mă întorc din nou în pat și să reiau căderea în somn.