Autori români traduși

Ediția bilingvă a cărții "Aventuri de excursionist" (în limba română și engleză) se află pe raftul dedicat scriitorilor români traduși din cadrul librăriei Humanitas Kretzulescu.

Ayaan Hirsi Ali – „Necredincioasa”

Am descoperit-o absolut accidental pe Ayaan Hirsi Ali; mai exact, dând peste acest video. Mi-au plăcut ideile și apoi am început să caut informații despre ea pe internet. Cu fiecare informație în plus, eram din ce în ce mai fermecată. Îmi pierdusem încrederea că astfel de oameni mai există.

Dilemele mele cu privire la ce li se întâmplă unor femei în alte colțuri m-au frământat și continuă să mă frământe. Încercasem de câteva ori să le discut, dar mă lovisem mereu de o abordare ‘democratică’ – fiecare trebuie lăsat să-și rezolve problemele în stilul său. N-aș vrea nici să mă înfierez drept o Ioana d’Arc a drepturilor femeilor în întreaga lume, dar recunosc că m-am simțit adesea responsabilă sau poate chiar rușinată să mă pot bucura de libertăți și drepturi, în timp ce alte femei nu. Și, recunosc, adesea m-am regăsit îngrozită la gândul că m-aș fi putut naște în alt colț unde faptul de a fi femeie este echivalent cu un preș de care te ștergi. Era, deci, o pură întâmplare că mă născusem aici și nu acolo. O întâmplare care te face să apreciezi diferit cuvântul noroc.

Cât despre religie, m-aș putea alătura frământărilor expuse de Ayaan Hirsi Ali în cartea “Necredincioasa”. Câte dintre “credințele noastre ortodoxe” nu sunt, de fapt, superstiții? De ce, dacă D-zeu tatăl ne iubește egal, ne împărțim în biserică în stânga, pentru femei, și în dreapta, pentru bărbați? De ce femeile trebuie să-și acopere capul când intră în biserică? De ce acoperirea capului unei femei este chiar mai importantă decât împărtășania? De ce femeia trebuie să-i fie supusă bărbatului? De ce femeia trebuie să se înmulțească precum Rahela? De ce, dacă D-zeu ne iubește pe toți la fel, unii trebuie să se ascundă sau să le fie rușine de orientarea lor sexuală? De ce... ? Și într-un final, așa cum recomandă chiar și Ayaan Hirsi Ali, de ce ne împotrivim unei actualizări a religiilor? De ce continuăm să urmăm antice precepte care nu mai au nimic în comun cu societatea în care trăim?

Romanul “Necredincioasa” nu încearcă în niciun fel să atragă fideli și nici să împartă religiile în bune sau rele. Este o mărturisire a unei femei care a trecut prin experiențe teribile, le-a supraviețuit, a luptat (uneori, chiar împotriva propriilor prejudecăți) și a trăit să le povestească. Nu incită la niciun fel de isterie contra islamului. Ci își pune întrebări, și aș adăuga ne încurajează să ne adresăm și nouă niște întrebări importante.

P.S. Rating-ul de pe goodreads a fost influențat de calitatea redactării. De altfel, cartea merită cinci stele, fără nicio discuție! Faptul că lipsesc în jur de treizeci de pagini din carte m-a făcut să-i dau un rating mai mic. Am contactat editura Rao, dar n-am primit niciun răspuns. Așadar, nu știu dacă greșeala se aplică unui întreg tiraj sau doar câtorva exemplare izolate. Vă recomand cu încredere cartea, dar v-aș ruga să fiți atenți (înainte de a o cumpăra) la numărul de pagină care urmează după pagina 160. Dacă e urmată de pagina 129, înseamnă că aveți aceeași ediție ca a mea (din care lipsesc paginile 161-192). 

Dor de Vlad

Mi-era dor de Vlad, așa că am reînceput să-i citesc cărțile. 

Și... surpriză! Când ți-e dor, descoperi coincidențe cu tâlc.

José Saramago - „Ridicat de la pământ”

Romanul „Ridicat de la pământ” are propriul său spirit. Un spirit care te subjugă după bunul său plac. Începe maiestuos, aș zice, cu un citat din Almeida Garrett: 

(Îi întreb pe economiștii politici și pe moraliști dacă au calculat vreodată numărul de persoane care trebuie să îndure mizerie, muncă excesivă, demoralizare, degradare, ignoranță, nenorocire copleșitoare și sărăcie lucie pentru ca un singur om să devină bogat.)

Dacă esențele planetei pe care locuim ar trebui descrise în cuvinte, romanul lui José Saramago ar reuși într-un mod mișcător să le explice neinițiaților despre adevărurile tereștrilor. 

Romanul e scris cu dragoste. De fapt, cu multă dragoste pentru oamenii care lucrează pământul, care știu ce înseamnă o simplă schimbare de nori, un foșnet al grâului, o bătaie de vânt și ce implicații ar putea avea acestea asupra recoltei. De asemenea, romanul aduce laudă celor simpli care au reușit, prin sacrificiile lor, să se ridice împotriva latifundiarilor portughezi, indiferent de regimurile politice pe care le-au traversat. Vremea-Rea (numele familiei pe care este centrat romanul, în limba portugheză Mau-Tempo) nu este deloc o opreliște, și ar putea să servească drept sprijin.

Un plus de farmec îi aduce romanului vocea naratorului, care se îmbină într-un mod inedit cu cele ale personajelor. Și dacă n-ai trăit vreodată dependent de fructul pământului, tot te vei găsi vibrând în timp ce parcurgi aceste pagini. 

Mirajul poșetei

E bizar să descoperim uneori lucruri importante pe care le-am uitat. De pildă, în cazul meu, fascinația pe care o aveam cu privire la poșeta mamei. Când se întorcea de la lucru, și ieșeam în hol s-o întâmpin, nu era dată să nu-i cotrobăi prin poșetă după ‘ceva bun’. Dacă am crezut vreodată în magie, ei bine asta i se datorează doar mamei și poșetei ei. Și asta pentru că mai mereu se găsea ceva acolo să mă încânte.

De curând, al meu nepot mi-a amintit despre minunăția poșetelor. Ba și mai mult, m-a învățat despre cum arătă expresia unuia care crede într-un asemenea miraj. Fan al gumelor de mestecat, în special a celei cu gust de pepene, nepotul m-a întrebat dacă nu posed așa ceva prin poșetă. I-am răspuns că nu, dar am început să caut prin poșetă, încercând să vin cu un substitut. Astfel, am găsit o bomboană. Ochii albaștri au sclipit de încântare și un zâmbet i s-a întins pe toată fața. Eram magică!!! 
Și voi rămâne așa atâta vreme cât am grijă să port în geantă ‘ceva bun’.

Un pas în urma serafimilor

Trebuie să admit. Iubesc să văd filme. Nu dețin cunoștințe de critic de film, dar mă ghidez ca oricare alt om obișnuit după ‘dacă mi-a plăcut sau nu un film’. În ultimii ani, cinematografia românească se găsește pe un trend ascendent. Personal, am început să dau atenție filmelor românești noi odată cu extraordinarul film ‘Nunta mută’ regizat de Horațiu Mălăele. În jurul meu se tot aud voci dezaprobatoare cu privire la ‘filmele românești care vorbesc doar despre comunism și ne pun pe noi, românii, într-o lumină proastă’. Mărturisesc că am altă părere. Fiecare din filmele noi românești, văzute în ultimii ani, aduce ceva nou. Cred că trebuie să fim măcar un pic deschiși și să încercăm să vedem mai încolo de prejudecățile noastre.

‘Un pas în urma serafimilor’ mi-a atras atenția prin titlu, dar și trailerul a fost convingător. În ciuda subiectului central al filmului, care poate ar speria puritanii sau ar îngrozi religioșii care s-ar teme că văzându-l ar putea să comită vreo blasfemie, filmul încântă cu o prospețime a scenariului și ne cadorisește și cu o temă de gândit pentru acasă. Jocul actorilor curge cu o naturalețe desăvârșită și acțiunea filmului te impresoară, ținându-te cu sufletul la gură până la final. Gabriel, personajul principal, intră într-un seminar ortodox, dorindu-și să devină preot. Descoperă curând că viața în cadrul seminarului prezintă mai multe valențe decât s-ar fi așteptat și este dat peste cap de întunecimea ce caracterizează persoanele aflate la conducerea seminarului. Prietenia apare drept singurul refugiu pentru tânărul seminarist, iar scopul inițial pentru care el ajunsese acolo intră într-un con de umbră. Metafore de o deosebită frumusețe înnobilează filmul. Pentru mine, scena din satul în care Gabriel își face practica rămâne una dintre cele mai frumoase din cadrul filmului. Fermecătoare este, de asemenea, și surpriza de la finalul filmului.

Dacă vă este teamă că subiectul central al filmului v-ar plictisi, v-aș recomanda să treceți peste această temere și să îndrăzniți să mergeți să vedeți filmul. ‘Un pas în urma serafimilor’ nu vă va dezamăgi. Cu siguranță!

O priveliște

Aista-i cel mai fain loc din Cluj-Napoca.

Cel puțin, pentru mine. Foarte târziu am aflat că "Rapsodia Română" nu se auzea din mașina vreunui trecător, precum credeam eu. Când ceasul din turnul Primăriei arată oră fixă, primele acorduri din rapsodie se fac auzite. Minunat!

Adelin Petrișor – Țara cu un singur gras

Aveam 6 ani la revoluție. Eram prea mică să-mi fi făcut o opinie corectă. Îmi amintesc ca prin vis sticlele de lapte și paleții metalici înalți cu care se transportau acestea. Și îmi amintesc încă ceva. Avea importanță, copil fiind. Nu se găsea ciocolată, iar prima banană pe care am mâncat-o era verde (deși ai mei lăsaseră câteva la copt deasupra dulapului). Poate de aia și astăzi nu pot mânca bananele coapte și îmi pare că tot cele verzi au gust bun.

Nu știam ce însemna comunismul. Era un cuvânt golit de sens. Dar îmi amintesc ziua în care Ceaușeștii au fugit cu elicopterul. Mama mă rugase să intru în casă, de frica teroriștilor. Un alt cuvânt golit de sens. Nu puteam pricepe ce se putuse întâmpla așa de grav și nici cine erau teroriștii ăștia când eu aveam o mijita de jucat cu vecinii de la bloc. Dorința de clarificare mi-a tot revenit pe parcursul anilor. E greu să înțelegi ceva ce n-ai trăit. Dar există modalități, totuși. Să vezi reportaje, să citești cărți. Doar pentru tine. Să vrei să înțelegi. Cartea ‘Recviem pentru nebuniși bestii’ a marelui scriitor Augustin Buzura m-a ajutat să înțeleg mai bine un timp pe care nu l-am trăit. La fel cum m-a ajutat și reportajul despre decretul din1966.

Cartea lui Adelin Petrișor mă ajută, într-un fel, să înțeleg și alte aspecte despre comunismul românesc, chiar dacă în carte este vorba despre comunismul din Coreea de Nord. Dar cel mai mult, îmi ridică un semnal de alarmă. În două sensuri. Ce s-ar fi întâmplat dacă revoluția din ’89 nu s-ar fi întâmplat. Și ce s-ar întâmpla dacă am lăsa din nou frâiele în mâna unuia avid să devină dictator.

Stilul narativ al lui Adelin Petrișor e foarte ușor de parcurs. Nu se împiedică de cuvinte pompoase și este orientat spre faptul de a-și transmite cât mai eficient mesajul. Acest lucru mi-a plăcut în toate reportajele făcute de domnul Petrișor. Recomand cu deosebită căldură lecturarea acestei cărți. Nu pentru trecut și nici pentru prezent, ci pentru un viitor pe care ni l-am dori oricum dar nu gri.

Avertizare

Îmi place să mă plimb prin centrul unui oraș, însă am descoperit că părțile cele mai interesante pot fi periferiile. Să te plimbi pe străduțe înguste, să admiri parcurile de cartier și să vezi cum trăiesc oamenii, de fapt, mi se pare uneori cu mult mai interesant decât un anume obiectiv turistic.

Asta este și povestea pozei de mai jos. Treceam pe lângă un bloc și am citit mesajul scris la parter pentru oricare om care intra acolo. M-a amuzat teribil faptul că amenințarea cea mai mare venea din partea Domnului. Oare să fi fost domnul care locuia la parter?!

Emmanuel Carrère – Adversarul

Există în noi nevoia de a înțelege, de a găsi explicații pentru anumite acte săvârșite de semenii noștri. Crima?! Ei bine, ne fascinează poveștile cu detectivi, cazurile bizare, motivul crimei, psihologia criminalului și câte și mai câte legate de partea întunecată a firii noastre. Vrem să înțelegem. Suntem siguri că orice puzzle poate fi rezolvat. Romanul “Adversarul” se bazează pe un caz real, iar scriitorul prezintă cu măiestrie mărturii, dovezi, detalii din proces și propriile întrebări cu privire la caz.

Spre deosebire de alte romane de gen, avem de la început informații cu privire la identitatea criminalului. Crima este descrisă succinct la începutul cărții, suntem conduși în trecut, iar apoi ne apropiem, puțin câte puțin, de crima în sine, de proces, de rezoluție, de liniștea care se vrea așternută apoi. Eu, recunosc, am încercat să găsesc în toate o fărâmă de umanitate pentru un om ce nu pare a avea nimic în comun cu rasa lui. Mi-a fost absolut imposibil să nu sper până la ultima filă într-o explicație care să aibă sens, care să îmi pună frica la adăpost și să mă reîncredințeze că astfel de cazuri sunt accidente sau că pot fi preîntâmpinate, printr-un mod sau altul.

Ultimele propoziții, reflecții ale scriitorului, îmi par magnifice. Există un adversar în fiecare dintre cele mai banale lucruri, cum există câte un adversar în fiecare dintre noi. Se lasă condus de noi sau doar ne păcălește că noi îl conducem?!

Augustin Buzura - Raport asupra singurătății

Dependența. O simți cum pune stăpânire pe tine de fiecare dată când deschizi coperțile unui roman de-ale lui Augustin Buzura. Citesc primele pagini și-mi amintesc cât de greu a fost să accept că se termina romanul „Recviem pentru nebuni și bestii” (da, scriu corect; ‘se termina’ fără voia mea). Fac pauze, devenind conștientă de faptul că vreau să prelungesc timpul petrecut citind romanul. Frica face loc curiozității. Apoi, dependenței. Filele trec cu repeziciune și mă pomenesc deja mai încolo de jumătatea romanului. Moment în care teama pune din nou stăpânire pe mine. Acea teamă măiastră că romanul se termină prea repede.

Cei care încă n-au renunțat să caute răspunsuri despre ei și despre plămădeala din care au apărut vor adora romanul acesta. Frica de singurătate și de moarte par, la prima vedere, să fie temele centrale ale romanului. Dar, de fapt, teama de viață poartă adevărata coroană. Proza lui Augustin Buzura e la fel de desăvârșită precum un diamant bine șlefuit, strălucind încântător din orice unghi ai privi-o. 

Soluții

Când n-ai altfel cum, cârpești. Sunt unii care ajung și la extreme. Precum în imaginile de mai jos.

Privind invenția, m-am gândit că poate fi un pasaj pentru a trece dintr-un apartament în altul. Cum nu mai e cazul de pasaj pentru servitori, mi-am zis că e un pasaj fantastic. Precum cel din palatul din Florența, folosit de cei cu sânge albastru să ajungă în alte părți din oraș, fără știrea muritorilor. 
Aveți vreo altă idee?!

Moștenirea lui Ionescu

Teatrul absurdului se regăsește adesea printre noi. Uneori, trecem pe lângă și nici măcar nu ne mai miră. Ne-am obișnuit. Așa sunt oamenii!

Azi m-am dus la piață și am intrat și într-un magazin în căutare de un bec anume. Am pătruns în magazin odată cu două mame și două copiluțe zglobii. Cea mai mică, devenind și personaj secundar în povestea de mai jos, trebuie că are în jur de trei ani. Mama a întrebat-o pe una dintre vânzătoare despre un cântar, dând drumul mâinii fetiței. Îmi așteptam rândul, când o altă vânzătoare m-a întrebat ce doream. I-am arătat becul stricat și i-am spus că am nevoie de unul la fel.

- Dar nu mai avem de ăsta spiralat.

- Nu-i o problemă, i-am răspuns. Mă interesează să aibă același tip de soclu.

Scotocește printr-o cutie cu mai multe tipuri de becuri, scoate de acolo unul rotund și mi-l arată. Îi zic că este în regulă. Se întoarce și caută din nou în cutie. Scoate altul. De data aceasta, unul spiralat.

- Ăsta are putere mai mare, îmi zice.

- Ok, îl iau pe acesta.

Fetița aleargă prin magazin, se oprește, trage de ceva și se aud lucruri căzând. Toată lumea din magazin se întoarce către locul de unde vine zgomotul.

- Ei și copii ăștia, îmi zice vânzătoarea. Îi lasă de capul lor.

Expresia feței ei confirmă o experiență vastă în domeniu. O compătimesc, în gând, pentru toate dățile în care a aranjat din nou produsele pentru că un client le-a dărâmat.

- Deci v-ați hotărât la care bec? mă întreabă.

- La cel spiralat, mai puternic.

- Aha.

Se aude încă un pocnet. O altă vânzătoare se duce să inspecteze locul. Vine cu o ramă și strigă către vânzătoarea care îi arăta doamnei cântarul.

- Mai adăugați și o ramă la ce cumpărați acolo.

- Sigur, răspunde mama și-și cheamă copilul lângă ea, certându-o pentru ce făcuse.

Mama își ia fetița în brațe și răspunde vânzătoarei cu privire la modalitatea de plată. Vânzătoarea mea se întoarce ușor către cutia cu becuri, fiind în tot timpul acesta preocupată de ce se întâmpla în jurul fetiței, ca să spună apoi cu glas tare:

- Dar ce, domnișoara nu și-a consumat toată energia afară?

Mama, vădit rușinată, nu spune nimic. Oricum acceptase să plătească daunele și situația era penibilă și fără intervenția vânzătoarei.

- Copiii ar trebui ținuți afară, îmi zice vânzătoarea.

M-a uimit modul ușor în care mi-a vorbit de parcă mă trecuse în lista ei de aliați. Dar cel mai mult, mă sperie să văd că există oameni care au uitat cum e să fii copil, când ai răbdare doar cât trece cioara peste bloc, cum îmi zicea mama.

Și apoi, s-a întors către cutia cu becuri, scotocind după alte becuri. Îi spun că am decis să-l cumpăr pe cel spiralat, că nu e nevoie să caute alte becuri.

- A, da? îmi răspunde.

- Doar unul îmi este suficient, văzând că se pregătea să scaneze două becuri spiralate.