Moștenirea lui Ionescu

Teatrul absurdului se regăsește adesea printre noi. Uneori, trecem pe lângă și nici măcar nu ne mai miră. Ne-am obișnuit. Așa sunt oamenii!

Azi m-am dus la piață și am intrat și într-un magazin în căutare de un bec anume. Am pătruns în magazin odată cu două mame și două copiluțe zglobii. Cea mai mică, devenind și personaj secundar în povestea de mai jos, trebuie că are în jur de trei ani. Mama a întrebat-o pe una dintre vânzătoare despre un cântar, dând drumul mâinii fetiței. Îmi așteptam rândul, când o altă vânzătoare m-a întrebat ce doream. I-am arătat becul stricat și i-am spus că am nevoie de unul la fel.

- Dar nu mai avem de ăsta spiralat.

- Nu-i o problemă, i-am răspuns. Mă interesează să aibă același tip de soclu.

Scotocește printr-o cutie cu mai multe tipuri de becuri, scoate de acolo unul rotund și mi-l arată. Îi zic că este în regulă. Se întoarce și caută din nou în cutie. Scoate altul. De data aceasta, unul spiralat.

- Ăsta are putere mai mare, îmi zice.

- Ok, îl iau pe acesta.

Fetița aleargă prin magazin, se oprește, trage de ceva și se aud lucruri căzând. Toată lumea din magazin se întoarce către locul de unde vine zgomotul.

- Ei și copii ăștia, îmi zice vânzătoarea. Îi lasă de capul lor.

Expresia feței ei confirmă o experiență vastă în domeniu. O compătimesc, în gând, pentru toate dățile în care a aranjat din nou produsele pentru că un client le-a dărâmat.

- Deci v-ați hotărât la care bec? mă întreabă.

- La cel spiralat, mai puternic.

- Aha.

Se aude încă un pocnet. O altă vânzătoare se duce să inspecteze locul. Vine cu o ramă și strigă către vânzătoarea care îi arăta doamnei cântarul.

- Mai adăugați și o ramă la ce cumpărați acolo.

- Sigur, răspunde mama și-și cheamă copilul lângă ea, certându-o pentru ce făcuse.

Mama își ia fetița în brațe și răspunde vânzătoarei cu privire la modalitatea de plată. Vânzătoarea mea se întoarce ușor către cutia cu becuri, fiind în tot timpul acesta preocupată de ce se întâmpla în jurul fetiței, ca să spună apoi cu glas tare:

- Dar ce, domnișoara nu și-a consumat toată energia afară?

Mama, vădit rușinată, nu spune nimic. Oricum acceptase să plătească daunele și situația era penibilă și fără intervenția vânzătoarei.

- Copiii ar trebui ținuți afară, îmi zice vânzătoarea.

M-a uimit modul ușor în care mi-a vorbit de parcă mă trecuse în lista ei de aliați. Dar cel mai mult, mă sperie să văd că există oameni care au uitat cum e să fii copil, când ai răbdare doar cât trece cioara peste bloc, cum îmi zicea mama.

Și apoi, s-a întors către cutia cu becuri, scotocind după alte becuri. Îi spun că am decis să-l cumpăr pe cel spiralat, că nu e nevoie să caute alte becuri.

- A, da? îmi răspunde.

- Doar unul îmi este suficient, văzând că se pregătea să scaneze două becuri spiralate.