O bătrânică trece zilnic pe strada mea, parcugând-o de la un capăt la altul. Merge încet, făcând scurte opriri ori de câte ori este vreo poartă deschisă sau dacă e vreun trecător. Iar atunci întreabă: “cât e ceasul, mamă?”. Când primește răspunsul, dă din cap sau mulțumește și apoi își continuă drumul până la următoarea poartă sau trecător.
Când m-a oprit prima dată,
chiar am crezut că avea nevoie să știe cât e ceasul. Acum, știu mai bine. Are
nevoie de interacțiunea de care avem nevoie și noi cu disperare. Și poate a
ajuns la concluzia că întrebând cât e ceasul nu are cum să deranjeze pe nimeni.
Astăzi am văzut-o din
nou. S-a oprit și a întrebat vecinul. Vecinul i-a răspuns cu repeziciunea unuia
căruia îi este adresată frecvent această întrebare, mai ales având în vedere că au
mereu poarta deschisă și deci trebuie că-i întreabă zilnic. Dar totuși vecinul
a răspuns pentru că uneori înțelegem fără să realizăm că un răspuns înseamnă
mult mai mult, înseamnă să-i ajuți pe alții să-și continue drumul și arată
bunătate, de care avem nevoie cu toții.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu