Semnul că scriitura este bună îl primești când te simți în mijlocul acțiunii descrise, când simți mirosuri, când guști, când oftezi, când râzi, când plângi și speri și aștepți alături de personajele din carte. E un soi de misticism pe care cartea asta îl așterne în fața cititorului, care e liber dar în același timp vrăjit de magia cuvintelor. La fel cum va fi vrăjit de călătoria pe ceafa elefantului. De fapt, eu încă mă găsesc acolo și vă scriu, fermecată de lucrurile care au fost, sunt și vor fi, indiferent dacă spațiul le permite sau nu să aibă loc în același timp.
Iaca și câteva fragmente să vă îmbie la lectură:
“… Ambalajele erau pe
vremea aceea mai importante decât conținutul... “
“M-am întors în vie și
m-am întins lângă bunicul care dormea adânc ca toți țăranii. Sunt oameni care
se culcă de cum se înnoptează și se scoală pe la 4, 5 dimineața sau atunci când
Dumnezeu îi bate pe umăr. Am avut cele mai colorate vise și prin somn auzeam
cum se coc strugurii.”
“… înainte de război
fusese profesor de pantomime la Paris. O artă mai ciudată, în care oamenii se prefac
că fac lucruri, mișcându-se atât de convingător, încât te conving că le fac cu
adevărat. Dacă mă gândesc bine, unul ca el trebuia să fi ajuns de mult erou al
muncii în lumea noastră... “
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu