Ludmila Ulițkaia se întoarce

Din nou pe blogul lui Vlad.

Am descoperit scriitura Ludmilei Ulițkaia din pură întâmplare. Fericită, aș adăuga. În primăvara acestui an, mi-a fost dat să prind între mâini colecția de scurte povestiri, Fetițele. Rude sărmane. Mi-a plăcut foarte mult și am recomandat-o ca atare pe blog. 

Acum ceva timp, la Garantat 100% a fost invitată chiar Ludmila Ulițkaia. Un interviu de o rară frumusețe, pe care vă invit să-l vizionați aici. Trebuia să citesc noul roman, apărut la editura Humanitas sub numele de Imago. O adăugire - numele original al romanului (așa cum a fost publicat în rusește) este Cortul verde.

Acțiunea romanului ne este prezentată ușor, în scurte capitole (poate e și asta o metodă de a nu plictisi cititorul și de-al motiva să continue să citească în ciuda consistenței paginilor; am mai remarcat asta și la un alt scriitor apreciat; mai tânăr, ce-i drept – Joël Dicker), precum decojirea foiță cu foiță a unei cepe. Parcurgând fiecare foiță în parte, vezi relatările de dinainte dintr-un alt punct de vedere. Găsesc că acest lucru este făcut cu mare măestrie, dându-le cititorilor posibilitatea de a se simți omniscienți, cam în același timp cu scriitoarea, care face din când în când scurte adnotări cu privire la viitoare întâmplări.

Romanul Imago prezintă povestea prieteniei a trei băieți, plecând de la școală și până târziu în viață. Încrengături familiale, probleme școlare, vise întru viitor, probleme adolescentine, profesori-mentori, mediul didactic, viața profesională, viața personală, toate sunt dominate de un singur lucru – pumnul de fier al comunismului. Din fericire, pumnul e pus în antiteză. Cu idealuri de tot felul. Și din cele două pornesc fire care se luptă, se atrag, conviețuiesc și trăiesc să spună povestea mai departe. 

Cei trei veseli năpârstoci de Vlad Mușatescu

Fragment din capitolul "Toată lumea face ... jogging!"

Toată lumea face ... jogging!

Dealtfel, aveam și motive. Multiple.

În primul rând, pentru că joggingul reprezenta un sport de ultimă oră, inventat de americani, de întreținere a condiției fizice prin alergări de mare viteză.

În ce mă privește, ultima mea cursă de alergări (în forcing) la care participasem avusese loc acum vreo treizeci și ceva de ani, când mă fugăriseră doi dulăi ciobănești.

Al doilea motiv, destul de serios, a fost faptul că, spre crăpatul de ziuă, când dădeam și eu să ațipesc, s-a apucat să latre o javră de câine. Tocmai la ușa apartamentului. La început, am crezut că visez. Însă când bestia și-a intensificat chelălăitul, am constatat că era vorba de realitatea cea mai crudă.

Când am deschis ușa, destul de curajos totuși, m-am pomenit atacat de zăvodul ce-și dezlănțuise recitalul de lătrături. Era nea Mișu-Falconetti, câinele familiei Jimbla. Însoțit de Tilică Boieru. Mișu mi s-a zvârlit în brațe, executând un salt ca la circ, și-a purces să mă lingă, extrem de încântat. L-am înțeles. Fiindcă, la culcare, având fața crăpată de soare, o unsesem din belșug cu un pumn de cremă Nivea. De unde să-mi treacă mie prin cap că era și comestibilă?

...................................................................................................................."

Vasili Grossman - Drumul

La începutul romanului său, Maria Arsene are următorul motto:

"Amintește-ți că memoria trebuie s-o lași moștenire.

Ca să nu moară odată cu tine.

Amintește-ți! Amintește-ți!"

Citind "Drumul" de Vasili Grossman, am realizat încă o dată cât de important este să păstrăm amintirea vie a anumitor lucruri. Se spune că istoria se repetă, iar oamenii nu învață din greșeli. Poate asta se întâmplă pentru că alegem să uităm, să ignorăm amintiri.

Pe lângă câteva scurte povestiri scrise într-un mod cât se poate de înduioșător, dar în același timp realist, în "Drumul" apar câteva povestiri în care sunt incluse mărturii ale supraviețuitorilor lagărelor germane. Povestirea "Iadul din Treblinka" este una dintre acestea. Aici, scriitorul aduce răspuns la întrebarea 'Care e rostul de a ne aminti astfel de orori?'; și anume, scriitorul are datoria de a relata, iar cititorul are datoria de a se informa pentru că ignorând istoria, rănim memoria celor morți.
Scrisă acum aproape 100 de ani, povestirea aceasta aduce în prim plan frământări și întrebări actuale. Foarte frumos continuă să afirme Grossman în cadrul povestirii că nu trebuie să ne concentrăm asupra responsabilității Germaniei față de atrocitățile comise, ci ar trebui ca toate popoarele și toți cetățenii actuali și viitori să aibă grijă ca așa ceva să nu se mai repete. Și să continue să-și amintească.

Ioana Duda – Jurnalul primei mele morți

Celebrul vers al lui Mihai Eminescu ('nu credeam să-nvăț a muri vreodată') mi-a vibrat în urechi atunci când am citit titlul cărții, așa că după ce am frunzărit-o un pic, am decis că trebuie s-o citesc.

Da, acesta este un jurnal. Însă aș adăuga că e un jurnal care poate fi al oricui. Cu toții am trecut prin frământări asemănătoare cu cele ale personajului principal, Valentina. Cu toții ne-am pus întrebări despre viață, moarte, viața de după moarte, dragoste, prietenie, rostul nostru pe pământ, fericirea pe care le-am adus-o celor dragi. 
M-am regăsit, cu precădere, în fragmentul în care Vale povestește cum mama ei o ruga să doarmă de prânz, alături de ea. Mi-a amintit de momentele în care și mama mea mă ruga să dorm, iar mie nu-mi era somn de nicio culoare. Din vremurile acelea au rămas cu mine două ziceri de-ale mamei. Prima, “ai dormit și tu exact cât a trecut cioara în zbor peste bloc”. A doua, “dormi acum; ai să mai vrei să dormi la prânz când vei fi mare și nu vei mai putea.”

Revenind, “Jurnalul primei mele morți” este o carte care te cucerește pe nesimțite. Dai pagină după pagină și realizezi, prea târziu, că ești luat prizonier. Și tot ce poți face e să continui s-o citești. Asta până când paginile neparcurse încep să se împuțineze și te gândești, cu teamă, că nu ești pregătit să-ți iei la revedere. Și atunci salvarea. “Va urma” de la finalul romanului face despărțirea un pic mai suportabilă.

Această carte care taie în carne vie și în care lucrurile sunt prezentate așa precum sunt, în cel mai direct limbaj posibil, vă va cuceri cu siguranță și pe voi.

Omidă

S-a mai dus un pic din ninsoare. Mocirlele își fac loc printre bucăți de gheață sau porțiuni albe ce acoperă pământul. Privesc pe fereastră, iar de acolo o creatură mă salută. O omidă și-a găsit locul pe un cablu negru și încearcă să-și ducă măiastra călătorie până la final. 

Philip O Ceallaigh - Și te trezești râzând

Ca oricare cititor care se respectă, sunt în căutare de cărți care să mă îmbogățească sufletește. Nu caut răspunsuri atunci când citesc, însă îmi doresc să descopăr momente descrise într-un mod inedit, lucruri banale ce capătă (prin scriitura autorului) valențe noi; caut vechiul în nou și noul în vechi. Și te trezești râzând este o carte care îmbogățește. La prima vedere, pare o narațiune simplă. Labirintul străzilor bucureștene te farmecă și te surprinzi întrebându-te, precum personajul principal, dacă și tu ești dispus să răspunzi chemării versiunii tale adevărate. 
Cărămizi apar, pe ici pe colo, prin narațiune. Vă las pe voi să descoperiți despre ce construcție este vorba în carte.

Cărămizi

Citind ‘Regele scamator Ștefan Iordache’, m-am trezit cufundată într-o lume în care cuvintele au rol de cărămidă. 

Și asta nu pentru că ar fi solide și aruncându-le împotriva altora, i-am putea răni. Ci pentru că e o lume în care stabilitatea se construiește cu ajutorul cuvintelor. Ștefan Iordache răspunde, rând pe rând, la întrebări generale despre viață, profesie, iubire și devotament. 

Dacă ai răbdare să frămânți răspunsurile în interiorul tău, poți ajunge la cărămizile la care am făcut referire mai sus. Apoi, poze și declarații ale celor care l-au cunoscut se aștern ușor peste povestea construită cu ajutorul spuselor lui Ștefan Iordache. Găsești puncte comune între declarația actorului și cele ale familiei, foștilor săi colegi și colaboratori, și atunci realizezi că e mare lucru. Pesemne că oamenii aceia chiar l-au cunoscut pe adevăratul eu al lui Ștefan Iordache.

Îmi amintesc când am învățat prima dată ce înseamnă un actor. 

Priveam la serialul ‘Caracatița’, când bietul inspector Corrado Cattani și-a găsit sfârșitul. Am început să plâng, iar ai mei nu mă mai puteau potoli. Tata venise chiar înarmat și cu o nuga. N-a fost chip. Apoi mama mi-a spus: ‘e un actor, ce joacă el acolo nu e adevărat. Păi, dacă ar fi așa, cine crezi tu că s-ar mai angaja și de bună voie să se lase împușcat?!’ Expresia fermă din ochii ei m-a convins, deși imaginea inspectorului căzut m-a mai urmărit ceva timp.

Apoi, peste câțiva ani, într-o duminică, în biserica Sf. Nicolae din Tulcea a intrat un actor. Avea o cămașă albă lungă, din in, căzută peste pantalonii bej. L-am recunoscut imediat, privindu-l cu nezaț. Părea să fie așa de înalt încât cu creștetul său lovea tavanul. Și atunci mi-am amintit vorbele mamei. El era un actor, coborât din ecran în realitatea care mă înconjura și pe mine deci mama nu mă mințise.

Ce e un actor?, freamătă în mine începutul din recitalul lui Horațiu Mălăele. Iar tot de acolo primesc răspuns: ‘care, uite, vezi prin mine/ ce e rău și ce e bine’. 

Dări

Un sunet devine alert și realizez că dacă nu grăbesc pasul, bietele mașini ce de abia așteaptă să demareze mă vor călca pe bombeu. Ajung pe trotuar. Pfiu, ce eliberare! Am scăpat și de data asta.

Încetinesc pasul. Suficient cât să mă bucur de scena din fața mea. O gheretă albă a unui magazin Panemar. O doamnă stă la coadă și privește zâmbind la cel din fața dânsei. Un școlar, ghiozdanul l-a dat de gol. O căciuliță albastră, mai-mai stă să i se prăvălească peste ochi, însă se ține bine. Pe vârfuri. Iar cu buricele degetelor strânge cu putere, să nu alunece, de tejghea.

Vocea vânzătoarei ajunge și la mine: nu avem.

‘Atuncea, dați-mi, vă rog ...’

Și nu-l mai aud. Însă mă gândesc cât de frumos sună pronumele de politețe din gura școlarului. 

Sibea

Ascultând pe cineva vorbind în limba rusă, am realizat că anumite cuvinte au rezonanțe. De ordin culinar.

De pildă, cuvântul grădiniță m-a făcut mereu să mă gândesc (și să poftesc) la salată de icre. Cu plăcere!, însă, deține locul principal pe lista unor astfel de cuvinte speciale. Și asta pentru că m-a făcut mereu să mă gândesc la plăcintă cu mere, nucă și scorțișoară.

Cât despre sibea, probabil că rezonanța sa își are explicația într-un serial rusesc pentru copii de pe vremea când eram acasă, iar sora mea îmi făcea fideluțe cu lapte și zahăr. Și așa i-a rămas și gustul.

Matei Vișniec – Dezordinea preventivă

Cinismul în știri. Câți îl au? Câți îl remarcă?

Citind ‘Dezordinea preventivă’, ai clara senzație a unei cortine care cade, dezvelind astfel un pupitru șubred la care se întâlnesc voințele. Da, totul e clar un joc de voință. Voința de a face rating bun cu orice preț, voința de a se adapta la tendințele vremii, voința de a izbândi indiferent de riscuri, voința de a relata adevăruri subiective înfrumusețate de întâmplări non-sensice, voința de normalitate, dar mai ales, voința de a defini constant normalitatea. Pe lângă acest joc de voințe, narațiunea se împletește frumos cu mărturisiri personale și definiții inedite alocate cuvintelor și limbajului, dar și cu ‘mecanica producerii de clișee și etichete mediatice’.

Când acasă e o cutie cu surprize

Vizita mea la Tulcea s-a soldat și cu o surpriză. Total neplănuită de nimeni. Ei bine, poate de biblioteca din sufragerie.

Cum s-ar zice, 'vânt în croitorie, veverițelor!'.

Milan Kundera – Sărbătoarea neînsemnătății

Cel mai recent roman al lui Milan Kundera e la fel ca toate celelalte romane ale sale, o bijuterie. Un amestec grăitor de istorie, filosofie, critică a societății și individualismului, dar și răsturnări ale unor puncte de vedere pe care le credeam fixe. Am admirat, încă de la primul roman al lui Milan Kundera, extraordinarul talent de-a face istoria și personajele sale prezente în desfășurarea actualului, sau în explicarea acestuia. Astfel, personajele istorice capătă dreptul de-a fi privite într-un mod total inedit, și nicidecum de-a se scuza, peste ani, actualelor generații, ci de-a se explica. Este cazul, în romanul de față, lui Stalin și povestea celor douăzeci și patru de potârnichi.

Peisajele sau cadrele în care are loc acțiunea nu contează, și sunt descrise doar acele elemente care au însemnătate pentru poveste. Din nou, un alt lucru pe care îl admir la narațiunea scrisă de Milan Kundera este acela că lasă cititorul să-și inventeze propriile decoruri (dacă este cazul), punând accent mai mult pe acțiune. Astfel că portretul mamei unuia dintre cele patru personaje principale este descris ca fiind agățat pe un perete, iar de acolo aflăm și însemnătatea acestuia.

Însemnătate sau neînsemnătate? Sunt foarte multe elemente în narațiune care le prezintă pe ambele. Într-un mod cât se poate de democratic, atât personajele cât și cititorul își pot însuși care dintre cele două valori le aduce liniște. Uneori chiar și pe ambele.

Nu pot rămâne indiferentă la descrierea arborelui gigantic. E atât de frumos descris că aș fi înclinată s-o iau drept ironie la adresa femininului. Dar revin la dreptul democratic de mai sus și aleg să văd descrierea aceasta drept una francă și nepărtinitoare. Cât despre ‘armata pardonarzilor’, înclin să cred că este mai răspândită decât ne așteptăm.

L-am întâlnit

L-am întâlnit pe Pir.

Mai bine nu-l întâlneam! Dar acum că drumurile ni s-au întâlnit mă tot gândesc cum să administrez situația.

Și am ajuns la dexonline.ro. Pirul, substantiv de genul masculin, este o plantă erbacee perenă cu rizom târâtor, cu frunze aspre și flori verzi (mda, aici nu-s de acord; mie îmi place culoarea verde), grupate în spice, care crește spontan, împiedicând dezvoltarea plantelor de cultură (acuma, dau pe afară de modestie).

Ei bine, pirul are rădăcini adânci, și e o mare provocare să-l smulgi cu totul din țărâna pe care consideră c-o posedă întru totul și pe care nu vrea s-o împartă cu nimeni. Așa și cu Pirul meu. Se încăpățânează să nu-mi facă și mie puțin loc. Și nici măcar nu l-am amenințat că-l smulg. I-aș fi înțeles atunci răutățile. Probabil că Pirul meu e la fel ca cel din povestea ‘Veverița Șugu și câinele Hapciu’, nu suportă faptul că mă plac și prietenii săi.

Continuarea poveștii o știu. A mea oare cum va continua?!