Ioana Duda – Jurnalul primei mele morți

Celebrul vers al lui Mihai Eminescu ('nu credeam să-nvăț a muri vreodată') mi-a vibrat în urechi atunci când am citit titlul cărții, așa că după ce am frunzărit-o un pic, am decis că trebuie s-o citesc.

Da, acesta este un jurnal. Însă aș adăuga că e un jurnal care poate fi al oricui. Cu toții am trecut prin frământări asemănătoare cu cele ale personajului principal, Valentina. Cu toții ne-am pus întrebări despre viață, moarte, viața de după moarte, dragoste, prietenie, rostul nostru pe pământ, fericirea pe care le-am adus-o celor dragi. 
M-am regăsit, cu precădere, în fragmentul în care Vale povestește cum mama ei o ruga să doarmă de prânz, alături de ea. Mi-a amintit de momentele în care și mama mea mă ruga să dorm, iar mie nu-mi era somn de nicio culoare. Din vremurile acelea au rămas cu mine două ziceri de-ale mamei. Prima, “ai dormit și tu exact cât a trecut cioara în zbor peste bloc”. A doua, “dormi acum; ai să mai vrei să dormi la prânz când vei fi mare și nu vei mai putea.”

Revenind, “Jurnalul primei mele morți” este o carte care te cucerește pe nesimțite. Dai pagină după pagină și realizezi, prea târziu, că ești luat prizonier. Și tot ce poți face e să continui s-o citești. Asta până când paginile neparcurse încep să se împuțineze și te gândești, cu teamă, că nu ești pregătit să-ți iei la revedere. Și atunci salvarea. “Va urma” de la finalul romanului face despărțirea un pic mai suportabilă.

Această carte care taie în carne vie și în care lucrurile sunt prezentate așa precum sunt, în cel mai direct limbaj posibil, vă va cuceri cu siguranță și pe voi.