Ana Blandiana - Variațiuni pe o temă dată

N-ai cum să n-o iubești pe Ana Blandiana. Ceva din felul în care privește, în care rostește cuvintele, te anunță că te afli în fața unui om cu forțe extraordinare. Nu poți decât să te lași vrăjit și să-ți dorești ca vraja să nu se spulbere prea curând.

Pe când aveam vreo 13 ani, tata m-a întrebat despre Arpagic. L-am privit lung, am ridicat din umeri și i-am spus că nu știu la ce se referă. ‘Dar ce vă învață pe voi la școală?!’, a exclamat el îngrijorat. Atunci a fost prima dată când am auzit numele Anei Blandiana. Încântarea cu care tata vorbea despre dânsa mi-a rămas multă vreme în minte. Când am auzit prima dată despre Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, am fost profund mișcată de inițiativă, dar n-am reținut numele fondatorilor. Peste ani, când am pășit pragul fostei închisori politice din Sighetul Marmației, vocea blândă a Anei Blandiana m-a întâmpinat încă de la intrare și mi-am amintit de spusele tatei.

Azi, am făcut ceva frumos. Am citit poezii. Volumul ‘Variațiuni pe o temă dată’ cuprinde poezii de o rară sensibilitate. Toate poeziile au drept subiect secundar moartea, care e reprezentată drept absență fizică și nu dispariție. Subiectele principale, în schimb, variază. De la timp la amintiri, promisiuni și întrebări despre viață.

Există un hotar între viață și moarte, și niciun canal de comunicare. Și, totuși, anumite spirite se simt, se descoperă, se însoțesc în ciuda unei aparente imposibilități. Rămânem uniți doar dacă ne dorim acest lucru. Iar această unire nu trebuie validată de vreo prezență fizică.

Vă recomand să citiți acest volum de poezii pentru că veți redescoperi cum este să vi se facă pielea de găină. Veți vibra, veți zâmbi, vă veți întrista și veți realiza încă o dată cât de frumoasă e poezia românească, dar și mai mult cât de frumoasă e poezia scrisă de Ana Blandiana.

Be the person your dog thinks you are (interpretare – Fii acel cineva extraordinar pe care îl vede în tine câinele tău!)!

Eu fac parte dintre aceia care cred că umblatul (fie el prin lume sau doar o stație de tramvai în plus) face bine la psihic. Îl curăță de toate reziduurile acumulate, iar în plus, îți poate servi drept muză. Pentru că nu știi peste ce vei da în timpul plimbării.

Titlul acestei postări vine de acolo, de pe urma umblatului. M-a trăznit deodată, pe când căscam gura aiurea, pășind cu dreptul după stângul. 
Fiind iubitoare de cuți, am apreciat citatul. Apoi, m-am tot gândit la el, amuzată. Și am descoperit că este mai profund decât m-aș fi gândit la prima vedere, în faldurile lui ascunzându-se ‘Să nu faci rău!’ și ‘Fii puternic!’ și ‘Joacă-te!’ și ‘Trăiește clipa!’. 

Despre 2018

Dacă iau seama la ce am auzit în jurul meu, pe măsură ce înaintezi în vârstă, timpul pare să devină din ce în ce mai alunecos. În sensul că trece atât de repede încât nu-l mai simți.
Nu sunt încă pregătită pentru dorințe cu privire la 2019, însă știu un lucru - am pentru ce-i mulțumi lui 2018. Și nu doar ca scriitoare.

Și cum promisiunea e promisiune, n-aveam cum să închei anul fără dragul de Vlad. Din 'Aventurile aproximative' ale lui Vlad Mușatescu îmi dă ghes următorul fragment:

"-  O să-mi fie dor de tine! De-asta să fii convins... Așa că n-are niciun rost să te-ntristezi din pricina despărțirii noastre... E vremelnică, ascultă la mine, că știu ce zic! Noi n-o să murim niciodată. Tu, fiindcă ai s-ajungi scriitor, ca și frate-miu, iar eu pentru că-s Vlahuță... Și-am trăit ca un Vlahuță. Din plin. Cântând, iubind, mai bând și-un păhărel, așa cum îi șede omului bine! În definitv, mai dă-o-n măsa de viață, că pentru asta-i făcută... Trăiește-o din răsputeri, ca mine, și n-ai să mă uiți niciodată!”

De revăzut, n-am mai apucat să-l revăd pe moș Vlahuță. În schimb, nu l-am uitat. Niciodată, așa cum îmi ceruse. Ceva-ceva, tot învățasem de la dânsul. Întrucât mă asigurase că despărțirea noastră-i vremelnică, înseamnă c-o să ne reîntâlnim cândva. Unde? Că pe pământ n-am mai izbutit. Totuși, rămâne de văzut! Vorba lui Stephane Roll (alias), zis Gheorghe Dinu: ‘Om muri și-om vedea!’"

La mulți ani, oameni buni! Să vă bucurați!

Tradiții de familie

Înțelegi cu adevărat legătura de familie de abia când îți remarci nepotul folosind aceeași tactică pe care o aplici de ani buni. Și anume, să o rogi pe mama (în cazul acesta, Bui a.k.a. bunica) să îți povestească o întâmplare pe care ai mai auzit-o de câteva ori, dar ți-e tare drag s-o mai auzi o dată. Încrunți nițeluș sprâncenele și dai detalii ușor greșite despre poveste, tocmai pentru a crea în Bui nevoia de a clarifica. Dai capul pe spate. Ușurel, să nu îți vadă Bui zâmbetul victorios, deși Bui de abia așteaptă să-ți povestească. Asculți, și pe fața ta se vede încordarea deși încă nu s-a ajuns la punctul culminant. Și râzi. Râzi tare și mult pentru că Bui a ajuns exact la partea care îți place.

Există povești care nu devin fade peste ani, și acest lucru li se datorează doar povestitorilor lor. Și există tradiții de familie care își continuă viața, fără ca noi să fi avut vreun merit. Tocmai acestea îmi par cele mai importante și mai 'de sânge'.

Când e frig...

Când e frig afară, mă înăbușă dorințe și mai aprige de citit cărți. Mă culcușez în canapea, îmi aduc alături o cană de ceai și mă scufund în lectură. Dar nu de tot. Rămân într-o oareșce stare de alertă. Tocmai de aceea mă așez cu fața către fereastră. Pe ea privesc când rânduri din carte îmi dau aripi de gândire. Privind pe fereastră, simțirea iscată de cele citite se domolește și se așterne, precum țesătura pe un gherghef. Iar așa, nici eu nu sunt cu totul desprinsă de lume și pot mai ușor să las cartea din mâini.

Un scaun

Deschizi ușa. E verde. Te uimește pentru că erai obișnuit să remarci această culoare în condiții diferite. De ce oare ți-ai setat așteptările cu privire la culori?! De ce verdele trebuie să se găsească doar afară?! Și, eventual, doar primăvara?! Sau poate este forma ta de autoapărare. Uiți ca să nu suferi. Căci suferi amintindu-ți. "Durerea de acum este parte din fericirea de atunci". Cumva citatul lui C.S. Lewis nu te ajută. Dar ce te ajută?

“Ultimii martori” – Svetlana Aleksievici

Un prieten de o altă nație cu a mea mi-a spus odată că nu ar dori să lupte într-un război, că oamenii sunt la fel indiferent de nație și că ar trebui, la nivel înalt să se facă eforturi ca vieți omenești să nu mai fie puse în pericol și că ura dintre nații să fie eradicată. Atât cât pot eu înțelege, privind în jur, eforturi ca acestea sunt rare. Ba mai mult, discursurile pline de ură se întețesc și își găsesc mereu ascultători și susținători. Ne place să găsim țapi ispășitori în rândul celor pe care nu-i înțelegem și preferăm să-i marginalizăm pentru a ne pune pe noi la adăpost.

Învățând din greșelile trecutului putem evita ca tragediile să nu se mai repete. Dar pentru asta trebuie să vrem să ne interesăm cu privire la trecut, trebuie să fim dispuși să acceptăm că nu le știm pe toate pentru că suntem la ani distanță de trecut și știm noi mai bine.

Cartea “Ultimii martori” a Svetlanei Aleksievici nu este o carte pe care s-o iei în vacanță și s-o citești în timp ce savurezi un cocktail. Cumva, are nevoie de un alt decor, poate chiar de o altă stare de spirit. Însă citirea ei este esențială. Nu doar pentru noi, ca indivizi, ci pentru întreaga umanitate. Mărturiile adulților care în vremea celui de-al doilea război mondial erau copii sunt cutremurătoare, dar relevante pentru adulții de astăzi care pot face eforturi să nu se repete istoria.

O mărturie a unei femei mi-a impresionat profund. Povestea că războiul a făcut-o să nu înțeleagă noțiunea de oameni străini. Rămași orfani, ea și fratele ei au fost salvați și ajutați de străini și toți erau ‘oameni de-ai noștri’.

Noțiunile de țară și popor se pierd în fața traumelor războiului și transcend oricare hâde naționalisme.

Vă îndemn să citiți această carte și să vă învățați copiii să fie toleranți și curioși cu privire la trecutul omenirii. Doar așa vom putea să le oferim o lume mai bună, pe care s-o moștenească.

Cocean

Există cuvinte pe care le înveți dintr-o joacă pe lângă adulți care găsesc răbdare să-ți explice sensul lor. Și tot așa, la fiece pronunțare a acelor cuvinte, te vei găsi aievea în momentul în care ți s-a prezentat sensul lor.
Am învățat ce înseamnă cocean într-o toamnă, când mirosea metalic a must și buricele degetelor mi-erau lipicioase de la strugurii negri. Câteva găleți de porumb galben erau prin preajmă, iar alături ... alte găleți cu știuleți de porumb fără boabe. Ustensila care făcea diferența dintre cele două stadii avea dinți metalici, pe de o parte, iar pe de alta, o curelușă. Mâna bunelului o folosea cu pricepere.
- Adu-mi, te rog, peria aia de lângă găleata cu coceni, mă rugă mama.
- De lângă ce?
Și astfel am aflat despre existența cuvântului cocean.
De obicei, când înveți un cuvânt nou, îl repeți cu înfrigurare, pregătindu-te pentru momentele viitoare în care te vei găsi în preajma acestuia. Până acum, nu știu de câte ori l-am folosit. Însă azi, când mi-au trecut prin față doi bărbați cărând găleți pline cu coceni, l-am rostit în minte. A fost ca și cum mi-aș fi amintit de un poem învățat pentru vreo serbare școlară. Cuvintele par să aibă uneori o forță chiar mai amplă decât ne-am aștepta și par să dețină cheia călătoriei în timp.

Căldură

Căutăm semne. Rasa umană deține oareșce înclinații detectivistice, trebuie să recunoaștem. De ieri, am pus totul sub lupă. Căutăm semne că toamna se apropie. Ba chiar, că ne-a păcălit și a ajuns de câteva zile deja. Soarele s-a mai potolit din dogoreală, frunzele scot un ușor zgomot metalic atunci când vântul adie, iar ziua s-a micșorat.
Între timp, alții nu dau nici măcar doi bani. 'E căldură mare, mon cher!' Încă.

Apoi, a fost proza!

Cătălina Florina Florescu – Teatru

Am fost prezentă la evenimentul de lansare de la Carusel al volumului ‘Teatru’ scris de Cătălina Florina Florescu. A fost minunat. Trei actori, doi doamne și un domn, au adus la viață pentru câteva momente sublime personaje din două dintre cele trei piese de teatru ale Cătălinei. M-a surprins plăcut fragmentul prezentat din piesa ‘Mia’ (iar ideea de a avea actori care să citească la lansare e genială), însă citind-o acasă aveam să mă îndrăgostesc de ea. De modul în care a fost scrisă, de subiectele tratate, de abordarea fără ascunzișuri a realităților (scriu realități pentru că ele, de fapt, sunt mai multe – și nu doar în piesa Cătălinei – realitatea din viața de cuplu, realitatea din societatea cu așteptările ei de la noi, realitatea din relațiile de prietenie, de familie și chiar cu străini ce i-am întâlnit doar o dată și care vor lăsa mereu urme adânci în noi – fie prin bunătatea sau răutatea de care au dat dovadă).

Una dintre invitatele Cătălinei a subliniat, la un moment dat, că rar ne e dat să citim/ să vedem pus în scenă/ să vorbim despre teatrul scris de femei. Și așa și e. Nu vreau să caut mai mult înțeles în asta, dar informația mi s-a părut revelatoare.

Celelalte două piese se remarcă și ele printr-o abordare tare interesantă. Ambiguitatea cadrului în care se desfășoară piesa “Ce rămâne după viață?” mi-a amintit pe alocuri de “Așteptându-l pe Godot”. Dar, în același timp, ambiguitatea asta are o parte ‘umană’- dacă lipsa preciziei poate fi umană – care caută răspunsuri, caută rezolvări, dar nu le forțează.

Un cățel care vorbește este personajul principal al piesei “Cățelul sinucigaș și Laika”. Un cățel care dă dovadă de atât de multă căldură și spirit de observație, încât înțeleg de ce autoarea a menționat că i s-a părut că unele lucruri pot fi spuse mai cu blândețe și mai cu tact de către un cățel decât de către un om. Piesa e cu atât mai reușită pentru că m-a făcut să mă gândesc la Laika cum nu mi-aș fi imaginat până acum s-o fac.

Indicațiile regizorale de la începutul fiecărei piese denotă priceperea, dar mai ales dragostea autoarei pentru teatru. Într-o lume care căută noi valori la care să se alinieze, care își caută identitatea dar în același timp vrea să se și reinventeze, teatrul e printre singurele forme de artă (sau de literatură) care ne poate conduce ușor către răspunsurile pe care le căutăm. E, dacă doriți, un alt fel de tip de oglindă în care putem să ne privim.

Oglindiți-vă în teatrul scris de Cătălina Florina Florescu. Aveți nevoie de acest lucru!

La început a fost poezia

Mitul eternei reîntoarceri - Mircea Eliade

Titlul provocator merită lectura cu prisosință. Nu veți fi dezamăgiți. Vă spune asta un profan, fără studii în domeniu și pretenții cum că ar înțelege mai mult.

Când eram copil, nu mi-am pus niciodată problema repetiției. Era frumos că iepurașul venea cu încălțări noi, iar Moșu’ mă umplea de cadouri, printre care ciocolata era regină. Peste ani, m-am regăsit întrebându-mă la ce bun toată ciclicitatea asta. Ei bine, avem anotimpuri, dar de ce trebuie s-o luăm de capăt cu porcul sau cu iepurele. Și până la urmă, orice creștin se consumă psihic și spiritual cu toată trăirea de la naștere la moarte și înălțarea lui Iisus.

E frumos descrisă în cartea lui Mircea Eliade nevoia asta a omenirii, înscrisă în ADN, de a găsi rost și menire pentru orice. De a face timpul să pară mai puțin trecător, mai puțin implacabil și mai mult la dispoziția noastră – căci mereu se întoarce; iar e Crăciun, iar e Paște, iar e An Nou. Și mai departe, frumos e trasată și explicată cum apare ea la indieni, de unde vine și karma. Ideea că orice ai suferi, la un moment dat vei fi răsplătit. Sau dacă ai făcut fapte rele, ele te vor urmări și vei plăti la un moment dat în viață.

Nevoia asta gravă a ființei umane de a găsi o explicație pentru orice. Sau o balanță. Cât de mult ne sperie neexplicatele!

Citind am realizat că o ‘eternă reîntoarcere’ se găsește în relația copil-familie. Căutăm cu disperare în proaspăta ființă ceva să ne reprezinte pe mai departe, să dăinuim, să trăim prin ei... să ne reîntoarcem.