Nori

Pe când eram o copilă, petreceam vreme bună în bucătărie cu familia. Acolo se găsea radioul, lumina era mai bună și astfel tata putea să coasă și să peticească în voie, acolo se făcea ceaiul și planul pentru următoarele mese. Era camera perfectă. Deși mică, ne asigura un confort sporit pentru ce aveam noi de făcut și era cadrul perfect să ne împărtășim evenimentele zilei.

Tot acolo era și un pat, și îmi amintesc de mama încercând să mă convingă să dorm după-amiaza pe când eram în școala primară. Cumva, nu reușeam niciodată să adorm, și de cele mai multe ori o trezeam pe ea din somn pentru că mă tot fâțâiam de pe o parte pe alta. Acum înțeleg mai bine și chiar apreciez când pot să trag un pui de somn după-amiaza; dar probabil că li se întâmplă la fel multora.

Îmi amintesc cum mă zgâiam pe fereastră, și nicio priveliște nu era mai frumoasă în tot apartamentul decât cea pe care o puteam vedea de la fereastra din bucătărie. Și vorbind de fereastră, îmi amintesc norii. Acele chestii pufoase și albe care își schimbau forma de la o secundă la alta. Pesemne că norii sunt responsabili pentru primele dăți în care am visat cu ochii deschiși.

Acum când privesc cerul și remarc norii, mă poartă gândul la sentimentul pe care îl aveam pe când eram copil. Acea uluire în fața unui lucru atât de frumos dar trecător.

Iar, într-un fel, de fiecare dată când privesc norii trecând pe cer, mă cuprinde un sentiment de vacanță, de libertate și căldură. Nu trebuie să așteptăm un anumit moment din an sau din săptămână să ne putem simți precum în vacanță și am putea să ne bucurăm de acest moment de liniște pură doar privind cerul.