Pages

miercuri, 29 ianuarie 2014

Singuratatea florilor (1975)

« Un popor care nu-si cunoaste istoria este ca un copil care nu-si cunoaste parintii » afirma Nicolae Iorga. Extrapoland, un popor care nu-si cunoaste cinematografia, nu stie de unde a plecat si incotro se indreapta. Artistic vorbind, bineinteles.
Am savurat cu extraordinara bucurie in suflet proiectia filmului « Singuratatea florilor » (1975) (http://www.youtube.com/watch?v=W0NqrKQsZz8). Un medic reputat, dar singuratic si orgolios (Radu Beligan) primeste un buchet de flori de la o persoana necunoscuta. Contrariat de acest gest, medicul Ovidiu Pavel incearca sa se descotoroseasca de el cat mai repede cu putinta. Refuzat de fosta sotie, de un fost bun prieten, de un fost elev si chiar de fratele lui mai mare, medicul se angajeaza intr-o calatorie cu un taximetru, al carui sofer este Grigore Pascu (Toma Caragiu). Aceasta calatorie cu taxiul devine o calatorie interioara, o introspectie, o cercetare a sensului vietii, a fericirii, a scopului in viata. Ni se prezinta un om singur, fara familie, fara prieteni in antiteza cu un om care este indragit de toata lumea, care stie cum sa intretina o prietenie si care are o familie numeroasa si este fericit chiar si in ciuda faptului ca locuieste intr-o casa ce urmeaza a fi demolata.
In urma a trei ore de calatorie cu masina si a nereusitei de a darui buchetul de flori, soferul il invita acasa pe medic. Aici medicul invata ca afectiunea, fericirea, si linistea se pot obtine doar daca sunt « frumos innodate » cu ambitiile profesionale. De pilda, pentru Grigore Pascu sa traiesti fara sa iti pui intrebari si sa incerci sa afli raspunsuri, sa te nasti « fara drag de curiozitate » constituie o adevarata nenorocire.
Una dintre cele mai hazoase intamplari din film este momentul in care un cuplu forteaza usa taximetrului, urland si injurand soferul pentru ca este ocupat tocmai atunci cand ei au nevoie de o masina sa-i duca la gara. Calmul cu care soferul le cheama un alt taximetru si nerecunostinta acestora reprezinta, din pacate, in continuare o problema pentru societatea de astazi.
Pe tot parcursul filmului pare sa se repete, aproape ca un lait-motiv, o intrebare: "Ce este fericirea ?". Doua raspunsuri mi-au placut in mod deosebit. Primul, «  fericirea este prima datorie a omului, iar nefericirea cel mai mare pacat ». Iar al doilea este «  trebuie sa ne bucuram ca traim printre oameni, pentru oameni, ca oamenii ».

Si in loc de concluzie, care nici ca-mi mai pare necesara, dau cant celor inganate de Toma Caragiu :

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu