Ora de franceza

Am inceput sa studiez limba franceza in clasa a cincea. Cam la 3 ani dupa ce ma indragostisem iremediabil de limba engleza. Deci a fost o concurenta neloiala de la inceput. Ce-i drept, regulile gramaticale si putinul vocabular ce mi-au mai ramas mi-au supravietuit doar datorita calitatii de pedagog a profesoarei din clasa a cincea. Dansa ne-a invatat cantece, prilej minunat pentru mine de-a-mi exersa calitatile vocale: « La voilà, la joli' vigne!/ Vigni-vignons, vignons le vin » si bineinteles « Alouette, gentille Alouette/ Alouette je te plumerai ». 

Apoi, in liceu, am avut timp de doi ani o profesoara de limba franceza care nu a reusit deloc sa-mi trezeasca interesul pentru limba franceza. Singurul lucru interesant pe care il retin de la ora dansei este acela ca francezii raspund uneori « oue » in loc de « oui ». Ce-i drept, nici eu nu mi-am dat interesul. Stateam in ultimele randuri ale clasei si radeam cu colega de banca. Mi-amintesc ca odata m-a intrebat ceva, iar eu nu fusesem deloc atenta. Cum tocmai ma intrerupsese dintr-o sesiune de ras, am incercat sa vorbesc, insa din cauza efortului depus de a nu rade in continuare, vocea mea prinsese un ton gutural. Convinsa fiind ca nu ma simteam bine, doamna profesoara s-a induplecat si m-a lasat sa ma asez la loc. Si totul ar fi fost perfect daca, incercand sa se ascunda sa n-o vad ca rade, colega mea n-ar fi dat cu capul de calorifer, facandu-l pe acesta sa rasune in toata clasa. Dar am fost salvata. De rasetele celorlalti colegi. Ultimii doi ani de liceu au fost calvar. Bine, mai mult pentru ceilalti colegi. Si am sa explic imediat de ce. Clasa noastra fusese incredintata spre invatarea limbii franceze unui profesor al carui nume de familie nu mi-l mai amintesc, dar a carui porecla mi-a ramas in minte – Juju. Domnul profesor manifesta o pasiune extraordinara pentru limba franceza. Cred sincer ca dintre toti cei trei profesori de limba franceza, dansul era poate cel mai inflacarat. Partea proasta era ca nu stia 'sa dea mai departe', adica nu era pedagog. Astfel ca pentru dansul o ora normala de limba franceza se derula cam asa: scotea in fata clasei 5-6 elevi si ii punea sa recite textul lectiei (cel mai mare soc l-au avut primii ascultati, care nu stiau ca trebuie sa invete textul precum o poezie; dar nefericirea lor ne-a ajutat pe restul). Dar nu se oprea aici. Apoi, fiecare propozitie recitata trebuia refrazata in cel putin 2-3 moduri. Si aici se termina sesiunea de ascultare. Cu note proaste, cel mai des. Apoi, urma predarea. Domnul profesor ne citea textul, aratandu-ne cuvintele noi si dandu-ne sinonime ale acestora. Eu cred ca am fost printre singurii elevi care nu a fost supus acestui supliciu. Adica, de a recita un text in fata clasei. Ca si cel mult alti doi norocosi, eram atenta la ora si il priveam in timp ce ne explica. Pesemne ca faptul ca il priveam in timp ce ceilalti isi ascundeau nasul in caiete dorindu-si cu ardoare sa se termine ora cat mai repede, m-a salvat. Asta si faptul ca ora urmatoare imi aminteam ce ne povestise in timpul lectiei trecute, la predare, si ridicam mana. Insa doua lucruri mi-au ramas atasate de memorie din tot ce am « studiat » acei doi ani cu dansul. Ura feroce impotriva romanului de trista amintire « In cautarea timpului pierdut » de Marcel Proust (si asta nu pentru ca l-as fi citit vreodata, ci pentru ca timp de 5 saptamani – noi avand 4 ore de franceza pe saptamana - nu am mai facut nimic altceva decat sa auzim despre madelenele inmuiate in ceai, iar bietii mei colegi au recitat si refrazat fara oprire textul din manual). Si poemul « Les feuilles mortes » de Jacque Prévert. Pe care l-am auzit si cantat de Yves Mortand, si asta datorita faptului ca domnul profesor ne-a adus un casetofon la ora.

De cele mai multe ori evit sa spun ca am studiat vreodata limba franceza. Mi-e rusine cand fac calculul numarului de ani in care mi-a aparut pe orar drept materie de studiat, iar eu mai mult de patru cuvinte nu pot lega. Insa, precum domnul profesor, mi-am gasit si eu cantecul.