“…
Octav era acasă,
văpsit bine, cu sticla și mașina de călcat lângă dânsul. Își pârlise pantalonii
reiați, și-acum plângea cu lacrimi cât bobul de fasole.
Doru, băiat
isteț, a examinat nădragii si, privind la mine, a declarat:
- N-au
nimic vizibil! Miros ei a păr de oaie, dar nu contează. Haide, nea Octave, că
ne-așteaptă lumea...
- Dodorurulețule,
nu mămă prea țân pipicioarelele... De emomoție!
- Ba de
vinișor!
Și, solicitându-mă
să-l ajut, l-a vârât în nădragi pe Octav, eu i-am legat cravata la gât, l-am
îmbrăcat și-n redingotă, după care, luându-l pe sus, l-am cărat direct în “Aero”-ul
lui Doru. Pe drum, mai revenindu-și din starea de melancolie alcoolică, Octav
ne-a anunțat:
- Mi-am
uitat bretelele, ce-o să mă fac dacă-mi cad ițarii?
- Ai
să-i ții cu-o mână, și gata! l-a repezit Doru.
Și-n această
privință a avut dreptate. Căci, lângă Onglița, cât a durat slujba recitată de
părintele fonf de la Antim, Octav a stat tot timpul cu mâna strecurată sub
redingotă, de parcă ar fi fost Napoleon Bonaparte. Mamamoașa radiind de
fericire, privea oarecum intrigată la finu-său, neînțelegând de ce se ține atât
de măreț.
Eu și cu Doru,
cavalerii de onoare, stăteam proțăpiți cu lumânările în mâini, de-ai fi zis că
suntem paji la curtea domnească. Fiind însă cu ochii pe nea Octav, așteptând
momentul culminant, când îl vor părăsi pantalonii, n-am mai băgat de seamă că
toată ceara lumânării îmi picura pe poalele hainei și pe nădragi.
Când s-a procedat
la montarea pe degete a verighetelor, Octav a uitat de brăcinar. Și,
sărutându-se cu maică-mea la comanda fermă emisă de Mamamoașa, am asistat, cred
că mai întâi eu, care știam ce avea să se întâmple, la coborârea lentă dar
certă a pantalonilor reiați. Nici nea Octav n-a realizat corespunzător ceea ce
se petrecea, deoarece când s-a terminat tot circul și-a purces în direcția lui
tanti Mili, să-i pupe mâna recunoscător, s-a împiedicat îm nădragii căzuți și,
numai în izmenele de flanelă, din fericire lungi până la glezne, s-a prăvălit
la picioarele nașei, dând cu nasul în dușumea. Deși mai poseda ceva alcool în
celule, în ultima clipă s-a orientat suficient de agil, agățându-se cu amândouă
mâinile de poalele rochiei de catifea roșie purtată de Mamamoașa. Care, într-o
clipită, s-a pomenit fără partea din spate a țoalei de lux, prima care cedase
din cusături. Pârâind notabil. Numai auzind cum se rupe ața utilizată la
încheierea rochiei a avut Mamamoașa posibilitatea să-și deie seama de dezastru.
Și-a strigat la Moișeanu:
- Titi,
treci numaidecât în ariergardă!
Retragerea nașei
s-a efectuat în condiții de paradă. Titi, lipit de spatele dânsei, a condus-o
până-n dormitor. Unde s-a procedat la schimbarea straielor. În timpul pașilor
efectuați în marșarier, și-ncă la dublă comandă, m-a chemat după ea:
- Măi
copile, vină și tu, că ești plin de ceară, de sus și până jos!
- Mamămoașă,
zău că nu m-am atins de fagurii din cămară! am asigurat-o eu cu mâna pe inimă,
de mi-a rămas palma lipită de piepții hainei.
- Blegule,
e vorba de ceara de la lumânare!
.. .................... ”
