Pages

joi, 31 martie 2016

Joël Dicker – Cartea familiei Baltimore

Familia își pune amprenta cel mai mult asupra personalității noastre. Bunici, unchi, mătuși, veri și părinți sunt factorii determinanți în relațiile pe care le vom avea peste ani cu alți adulți. Noua carte a lui Joël Dicker se centrează foarte mult pe acest aspect, prezentând copilăria într-un mod brutal de sincer. Acel conglomerat de sentimente pe care nu le puteam explica, respectarea regulilor, comportamentul în societate, brutalitatea și cruditatea celor  ce-au fost de-o seamă cu noi, sunt analizate în amănunt. Din punctul acesta de vedere, Cartea familiei Baltimore este pentru mine un roman extraordinar. Același stil ca în cartea precedenta, și anume de a te ține cu sufletul la gură, în timp ce descoperi pagină după pagină istorisirea.

Cu nevolnică nepricepere, aș spune că Joël Dicker este scriitorul magnific al ultimilor șase ani.

duminică, 6 martie 2016

Lumdila Ulițkaia – Fetițele. Rude sărmane.

Se spune că o carte bună e cea care te ajută să evadezi din prezentul tactil. Citești, și cu fiecare cuvânt legătura ta cu narațiunea ajunge la un asemenea nivel încât simți briza vântului ce-i trece prin părul personajului. Mai mult, o carte bună e la fel cu un actor bun. Fiecare pagină este suspectată că și-a ‘jucat’ rolul credibil, dacă înțelegi și neînțelesul frământărilor personajelor. Povestirile Ludmilei Ulițkaia sunt actori credibili. Și nu pentru că au urmat vreo școală fandosită. Ba din contră, vorbesc simplu, deschis și sincer despre niște probleme și idei recurente. Este mirajul acelei universalități la care toți avem acces, indiferent dacă ne dăm seama de asta sau nu.

miercuri, 2 martie 2016

joi, 25 februarie 2016

Confruntare

Stau la o masă și privesc pe fereastră. O străduță între mine și altă fereastră. De acolo se întrezăresc două persoane, cocoțate la o masă. Un agent de vânzări și o doamnă. Doamna gesticulează intens, iar din când în când agentul își înclină capul spre stânga, iar gura i se mișcă rapid. 
Părul blond și lung al doamnei contrastează cu șapca verde-smarald din, bănuiesc, catifea. Puloverul ei negru e plin de steluțe mari și colorate în roșu, bleu, alb și galben. În mâna stângă, ține un telefon negru, la care tastează din când în când, iar în mâna dreaptă are un pix albastru cu care scrie și pe care adesea îl îndreaptă amenințător către agent. Mandibulele lor se mișcă încordate, iar apoi se încleștează. Doamna se ridică de pe scaun cu un gest al mâinii care lasă să se înțeleaga că totul este pierdut. Pe fundal, ceilalți agenți, odată cu îndepărtarea acesteia, schițează un zâmbet, iar clienții își permit și ei același lucru. Agentul pare înghețat. Doamna iese din agenție. După cum lasă din mâini ușa, aceasta s-a trântit cu putere. Pășește în afară. Își pune telefonul mobil în geantă, privește spre dreapta, iar apoi spre stânga și decide să o ia la dreapta. O văd acum în toată splendoarea. Șapca e asortată cu o geantă verde, nu același smarald ca al șepcii, petrecută peste umăr. De un colț de geantă atârnă un papițoi flocos și bombat de un roșu aprins. Pășește cu atât mai apăsat atunci când trece pe lângă geamul în care o zăream mai înainte, înfruntându-se cu agentul. Agentul se ridică și el de la biroul său și dispare.
Cortina cade.

vineri, 5 februarie 2016

sâmbătă, 26 decembrie 2015

Iarna

De pe fruntea mea coboară ușor un fulg de nea. Precum un copil pe tobogan. Cu bucurie și nerăbdare. 

miercuri, 16 decembrie 2015

Sunt veteran!

Prima mea nuvelă e gata.

Pentru comenzi, sunați la 0722 156 408 sau trimiteți un mesaj la info@epublishers.info.

duminică, 13 decembrie 2015

Oameni de bună credință, de Vlad Mușatescu


“…
Octav era acasă, văpsit bine, cu sticla și mașina de călcat lângă dânsul. Își pârlise pantalonii reiați, și-acum plângea cu lacrimi cât bobul de fasole.
Doru, băiat isteț, a examinat nădragii si, privind la mine, a declarat:
- N-au nimic vizibil! Miros ei a păr de oaie, dar nu contează. Haide, nea Octave, că ne-așteaptă lumea...
- Dodorurulețule, nu mămă prea țân pipicioarelele... De emomoție!
- Ba de vinișor!
Și, solicitându-mă să-l ajut, l-a vârât în nădragi pe Octav, eu i-am legat cravata la gât, l-am îmbrăcat și-n redingotă, după care, luându-l pe sus, l-am cărat direct în “Aero”-ul lui Doru. Pe drum, mai revenindu-și din starea de melancolie alcoolică, Octav ne-a anunțat:
- Mi-am uitat bretelele, ce-o să mă fac dacă-mi cad ițarii?
- Ai să-i ții cu-o mână, și gata! l-a repezit Doru.
Și-n această privință a avut dreptate. Căci, lângă Onglița, cât a durat slujba recitată de părintele fonf de la Antim, Octav a stat tot timpul cu mâna strecurată sub redingotă, de parcă ar fi fost Napoleon Bonaparte. Mamamoașa radiind de fericire, privea oarecum intrigată la finu-său, neînțelegând de ce se ține atât de măreț.
Eu și cu Doru, cavalerii de onoare, stăteam proțăpiți cu lumânările în mâini, de-ai fi zis că suntem paji la curtea domnească. Fiind însă cu ochii pe nea Octav, așteptând momentul culminant, când îl vor părăsi pantalonii, n-am mai băgat de seamă că toată ceara lumânării îmi picura pe poalele hainei și pe nădragi.
Când s-a procedat la montarea pe degete a verighetelor, Octav a uitat de brăcinar. Și, sărutându-se cu maică-mea la comanda fermă emisă de Mamamoașa, am asistat, cred că mai întâi eu, care știam ce avea să se întâmple, la coborârea lentă dar certă a pantalonilor reiați. Nici nea Octav n-a realizat corespunzător ceea ce se petrecea, deoarece când s-a terminat tot circul și-a purces în direcția lui tanti Mili, să-i pupe mâna recunoscător, s-a împiedicat îm nădragii căzuți și, numai în izmenele de flanelă, din fericire lungi până la glezne, s-a prăvălit la picioarele nașei, dând cu nasul în dușumea. Deși mai poseda ceva alcool în celule, în ultima clipă s-a orientat suficient de agil, agățându-se cu amândouă mâinile de poalele rochiei de catifea roșie purtată de Mamamoașa. Care, într-o clipită, s-a pomenit fără partea din spate a țoalei de lux, prima care cedase din cusături. Pârâind notabil. Numai auzind cum se rupe ața utilizată la încheierea rochiei a avut Mamamoașa posibilitatea să-și deie seama de dezastru. Și-a strigat la Moișeanu:
- Titi, treci numaidecât în ariergardă!
Retragerea nașei s-a efectuat în condiții de paradă. Titi, lipit de spatele dânsei, a condus-o până-n dormitor. Unde s-a procedat la schimbarea straielor. În timpul pașilor efectuați în marșarier, și-ncă la dublă comandă, m-a chemat după ea:
- Măi copile, vină și tu, că ești plin de ceară, de sus și până jos!
- Mamămoașă, zău că nu m-am atins de fagurii din cămară! am asigurat-o eu cu mâna pe inimă, de mi-a rămas palma lipită de piepții hainei.
- Blegule, e vorba de ceara de la lumânare!
..     .................... ”

miercuri, 9 decembrie 2015

Veverița Șugu și Câinele Hapciu

Prima mea poveste pentru copii s-a făcut domnișoară. A plecat la tipografie.



Pentru comenzi, sunați la 0722 156 408 sau trimiteți un mesaj la info@epublishers.info.

marți, 8 decembrie 2015

duminică, 6 decembrie 2015

Mânerul

Un scârțâit metalic inundă liniștea casei. Întorc ușor capul către ușa de la intrare. E un zgomot familiar. Cineva trage de clanță. Dar nu la noi, la ușa vecină. Ascult nemișcată și zâmbesc. Cam așa am făcut cam de fiecare dată când, într-un film de groază, era prezentat un mâner care se mișca. Tensiunea nu creștea, odată cu muzica. Cel puțin, nu pentru mine. Când locuiam cu ai mei, la bloc, sunetul acesta metalic provenit de la mânerul ușii nu putea să însemne decât un singur lucru – unul dintre bunici se afla în fața ușii. Trăind la sat, ei nu înțelegeau conceptul de ușă închisă cu cheia. Așa că ori de câte ori veneau în vizită, trăgeau în sus și în jos de mâner, fiind convinși că așa puteau intra în apartament. Degeaba le-a explicat mama că noi, cei de la oraș, simțim nevoia să închidem cu cheia toate yalele din dotarea ușii și, în plus, bietul arc al mânerului suferă grav în urma sforțărilor la care e supus. N-a fost chip! Nici măcar să îi convingă să bată la ușă. Dar, e drept, și-au rezervat dreptul de a țipa numele mamei în fața ușii. Până la urmă, asta dădea mereu roade. Și nu numai la țară. Chiar și la oraș. Mai ales, de la cei care locuiau la case.

marți, 24 noiembrie 2015

Despre Petre

Îl știu pe Petre de foarte mult timp. Mai exact, de când aveam 7 ani. Cunoscusem eu de-ai lui până atunci, însă întâlnirea cu el a fost specială. Pahar, portocală, penar, peniță, pișcot, portmoneu, pisică și alții îmi fuseseră prezentați, în prealabil, prin intermediul sunetelor. Venise, însă, momentul să ne întâlnim față în față. Mai exact, eu aplecată asupra foii, iar Petre înscris acolo. Până să pronunț corect, am tot repetat “Pietre”. Dar am reușit. Iar de atunci prenumele Petre mă duce mereu cu gândul la o vale pietroasă a unui râu. 

miercuri, 11 noiembrie 2015