Mânerul

Un scârțâit metalic inundă liniștea casei. Întorc ușor capul către ușa de la intrare. E un zgomot familiar. Cineva trage de clanță. Dar nu la noi, la ușa vecină. Ascult nemișcată și zâmbesc. Cam așa am făcut cam de fiecare dată când, într-un film de groază, era prezentat un mâner care se mișca. Tensiunea nu creștea, odată cu muzica. Cel puțin, nu pentru mine. Când locuiam cu ai mei, la bloc, sunetul acesta metalic provenit de la mânerul ușii nu putea să însemne decât un singur lucru – unul dintre bunici se afla în fața ușii. Trăind la sat, ei nu înțelegeau conceptul de ușă închisă cu cheia. Așa că ori de câte ori veneau în vizită, trăgeau în sus și în jos de mâner, fiind convinși că așa puteau intra în apartament. Degeaba le-a explicat mama că noi, cei de la oraș, simțim nevoia să închidem cu cheia toate yalele din dotarea ușii și, în plus, bietul arc al mânerului suferă grav în urma sforțărilor la care e supus. N-a fost chip! Nici măcar să îi convingă să bată la ușă. Dar, e drept, și-au rezervat dreptul de a țipa numele mamei în fața ușii. Până la urmă, asta dădea mereu roade. Și nu numai la țară. Chiar și la oraș. Mai ales, de la cei care locuiau la case.