Luna

 

Scrieri feministe – Laura Sandu

Idei, fragmente de jurnal, întrebări, poeme, cronici și articole. Cam așa s-ar descrie pe scurt cartea Laurei Sandu. Dar mergând mai departe, indiferent de forma în care au fost puse, cuvintele prind formă, se joacă cu preconcepții, frici și speranțe.

Iată, o lectură obligatorie. Și un mic extras.

„Literatura e a tuturor, dar oare ce ne dorim să fie ea, în primul rând, atunci când o predăm, când o traducem, când o vindem, când o popularizăm, când o scriem și când o interpretăm?

Vrem să fie patrimoniu, moștenire națională cu infinit potențial, care trebuie „salvată” de la uitare și degradare? Sau vrem să fie, înainte de toate, un corp contemporan de structuri expresive, cu extraordinara capacitate de a ne face să pricepem – solicitându-ne empatia și alte capacități afective și cognitive – prezentul, istoria și posibilitățile viitorului?”

Cartea mea, un obiect-bijuterie

Când cartea pe care ai scris-o pleacă în lume, tu nu mai exiști. În sensul în care puterea pe care o aveai pe când era manuscris s-a năruit. Acum, cartea este propria sa stăpână, iar cititorii sunt îndreptățiți să le placă sau nu.

Renunțând, mai mult nevoit, la control, înveți despre toleranță, în tușe pe care nici nu le bănuiai. Într-un mod egoist, controlul revine la autor când află că munca sa este apreciată, aplaudată sau promovată. Așa că m-am bucurat foarte tare să recapăt controlul (din fericire, pentru carte, recăpătarea asta este de scurtă durată; și tot din fericire, pentru mine de data aceasta, am trăit de câteva ori bune anul acesta recăpătarea de control), când am ascultat-o pe Aditi vorbind despre cel mai recent roman, „Laura Rise-Deținută”.

Apoi, laudele s-au sedimentat și au făcut loc unui alt sentiment, mult mai frumos și mai trainic. Recunoștința. Când dragul tău de carte se oglindește în dragul altuia de carte, înțelegi că ești înțeles. Și cine nu vrea să fie înțeles?!

Mulțumesc, Aditi, pentru cuvintele frumoase despre carte și despre culisele vieții de scriitoare!

În videoul de mai jos, o puteți asculta pe Aditi vorbind despre cartea mea în intervalul 19:51 – 21:37.

Work

 

Momente

Am vizitat Irlanda în vacanța asta de vară. Nu despre locuri de vizitat vreau să scriu, ci aș vrea să împart cu voi un moment, o existență de cuplu, care m-a încântat peste măsură.

Ea, îmbrăcată într-un costum de in cu pantaloni lungi de culoare fucsia. E prietenoasă, intră în vorbă cu oricine, zâmbește, glumește, deși poate fi și sarcastică.

El este îmbrăcat cu o cămașă cadrilată, pantaloni oliv, ciocate, pălărie cu boruri mari. Pare ursuz, și cam e, e sarcastic, tăios, dar și glumeț și recită poeme lungi, dar într-o manieră prea rapidă pentru ca mesajul poemelor să-i atingă pe ascultători.

Au cu siguranță peste 60 de ani, dar chimia lor o poți tăia cu cuțitul. Stau afară, în vânt, noaptea și joacă un joc de cărți. Vorbesc, râd, privesc din când în când la stele și-i fac de râs pe alții mai tineri, care din cauza vântului nu îndrăznesc să iasă afară.

Nu sunt la prima căsătorie, aud mai apoi când intră și se angajează într-un dialog cu alții, rămași să se bucure de băuturile lor la căldurică. Ea are doi fii, destul de credincioși, poate prea mult pentru gustul lui.

Sunt blânzi cu ei înșiși și se amuză pe seama celuilalt, fără vreun joc de subînțelesuri sau reproșuri. Peste ei plutește acea dulce familiaritate, care îi face pe toți din jur să-i invidieze și să se simtă norocoși că sunt martori la un exemplu clar de iubire, apreciere și susținere. Cu atât mai maiestuos, acest exemplu e dat la o vârstă la care, de obicei, ne așteptăm să nu mai găsim decât poate indiferență sau deziluzie.

Cinste lor!

În așteptare – Adina Popescu

Proza scurtă a Adinei Popescu este un adevărat deliciu, în special pentru cei care vor să se lase purtați de timp și în timp. Personaje diverse, simple sau complexe, și peste toate, tronează Bucureștiul, personajul principal al cărții „În așteptare”.

Mi-a plăcut mult că, pe alocuri, poveștile ne dăruiesc întrebări, pe care poate nu le-am avut deloc în vedere sau la care am evitat să ne gândim. Dar cel mai mult, m-a fermecat blândețea care reiese din fiecare povestire, o blândețe care este în stare să se întindă și la cititor, în caz că are nevoie. Și cine nu are nevoie de blândețe?!

Poftiți de luați de citiți un fragment mai jos.

Ildiko despre romanul meu nepublicat, „Soarele din tine”

Pe lângă sindromul impostorului, scriitorii se luptă cu mulți demoni. Eu mă lupt și cu superstiția de a nu vorbi despre cărțile la care lucrez, să nu care cumva să sperii șansele de publicare. Și iată, azi îmi arăt vulnerabilitatea.

Dacă n-ar fi fost Ildiko, probabil că nu aș fi ieșit din zona mea de confort; e greu, e tare greu să încerci să te lupți cu obiceiuri vechi. Dar iată că Ildiko a fost suficient de curajoasă și pentru mine și a vorbit nu într-un video, ci în trei despre romanul meu, încă nepublicat, „Soarele din tine”.

Mă simt onorată să fiu citită, susținută și încurajată într-o manieră atât de sinceră și frumoasă! O reverență, Ildiko!

Videourile le găsiți aici:

• De la 14:17 – 15:30 și de la 26:32 – 27:44 

• De la 22:00 – 25:25 și de la 31:16 – 35:11

• De la 40:48 – 44:19 

Sfat

Când nu știi ce să faci, nu face nimic!

Ce frumos sfat, și ce greu de pus în practică.

Despre scriitori

 

Dana recomandă „Laura Rise - Deținută”

Pe canalul ei de YouTube, Citesc și Călătoresc, Dana a vorbit despre noul meu roman, „Laura Rise - Deținută”.

„Dacă citiți autori români, cred că Emilia Muller ar trebui să ajungă pe radarul vostru”, spune Dana la un moment dat.

Ei, și cum să nu te bucuri, mai ales când cineva vorbește frumos nu doar despre cartea ta, dar încurajează cititul și descoperitul altor scriitori români?!

 

Bucuria oricărui scriitor este să fie citit. Așadar, îți mulțumesc din inimă, Dana!

Găsiți mai jos videoul în care Dana vorbește despre povestea Laurei.

M-am vindecat!

În sfârșit, m-am vindecat de obsesia celor două prenume pe care le-am folosit în cele două romane ale mele, „Cusătoresele” (aici și aici) și „Laura Rise – Deținută” (aici și aici).

Dacă în „Cusătoresele”, Laura și George erau personaje secundare, în „Laura Rise – Deținută” ele au devenit personaje principale.

Gata, mi-am zis, le-am răzbunat. Și m-am apucat să scriu la următorul roman. Aici nu mai avem nici Laura și nici George. Dar avem un Laur.

Hai că-i la fix!

Adăugire la 03.08.2025 - Din seria vindecărilor, mai vin cu una. Pare că anul 2025 are multe să mă învețe.

Amintește-ți! Amintește-ți!

...că nu ești aici pentru un timp nelimitat.

În seara aceasta Nepot mi-a amintit că-s datoare cu Mulan. Da, i-am promis c-o să vedem împreună desenele (meu preferat), m-am luat cu viața și am uitat. Și nu-s altele mai importante decât să construim amintiri cu cei dragi. 

Mâine, poate, pierim și atâta a fost. Iar până la urmă, ăsta e un dat, nu-l putem schimba și nici n-ar trebui să ne întristeze, dar ce bine ar fi fost să fi petrecut mai mult timp împreună!

Mă uit de câteva zile la serialul Pernille. Am râs, am plâns și mi-am amintit că-s aici doar pentru scurtă vreme. Și e frumos când timpul trece și pentru alții, și acești alții nu se jenează să-ți spună că și-ar dori să petreacă un pic din el și cu tine. Asta-i nestemata existenței noastre, oamenii care vor să-și petreacă timp cu noi. Opriți-vă și dăruiți-l, e cel mai frumos lucru pe care-l veți realiza vreodată!

“Munca sub lupă. Alte tipologii, suferinzii și soluții de comunicare” – Emilia Muller

Lucrez la continuarea cărții “Corporația. Tipologii și ghid de supraviețuire”. 

În numărul din luna iunie, Revista Argeș mi-a găzduit un fragment. Mulțumesc din toată inima! Dacă doriți să o răsfoiți pe îndelete, găsiți link aici.

Găsiți aici și aici alte fragmente din “Munca sub lupă. Alte tipologii, suferinzii și soluții de comunicare” care au fost postate pe blog.