Tot ce i-am promis tatălui meu - Ioana Maria Stăncescu

O simfonie a rolurilor este această carte. Rolul de mamă, rolul de fiică, rolul de soție, rolul de iubită. Toate sunt minuțios prezentate cum rar mi-a mai fost dat să citesc într-o carte. Trăind într-o lume în care rolurile sunt asumate încă de la naștere este încurajator să le observi în deconstrucție.

Intermezzouri apar constant și sunt reprezentate de amintirile Adei, personajul principal. E atât de multă franchețe, duioșie și frumusețe în relatarea acestora!

Dar toate au drept imagine de fundal, chiar dacă uneori mai tern, o boală atroce, necruțătoare, care betegește fără milă trupuri și suflete. 

Aceasta nu este o carte pe care s-o citești în fugă căci are multe adevăruri să-ți împărtășească, ori graba ți-ar trunchia experiența. Nu e nici ușor s-o parcurgi căci vei simți, pe alocuri, tristețe și aburi de suferință. Însă este o carte pentru cei ce caută literatură adevărată, bine scrisă, onestă și, mai ales, transformatoare.

De ce ai devenit scriitor?

E ceva din întrebarea aceasta care te duce cu gândul că ai putea să alegi. Ei bine, eu nu am ales. S-a întâmplat că am ajuns scriitor publicat. Dar trebuie să menționez că înainte de acest statut, am fost (și încă mai sunt) un bun povestitor.

Cred că singura mea intervenție a fost să trimit emailuri la diverse edituri pentru a-mi propune operele spre publicare. Acesta este singurul meu rol activ din 'devenire'.

În timp ce textele... ei bine... eu cred că scriitorul este un mijlocitor. De fapt, este cel responsabil de mijlocirea întâlnirii cititorului cu povestirea.

Astfel încât, vin și scriu: nu am devenit scriitor. Am fost scriitor cu mult înainte să realizez că sunt. Se întâmplă, însă, că nu aveam nicio idee despre asta. Și cum este deja o vreme de când sunt convinsă de acest aspect, recunosc fățiș. Sunt.

Rod

Din seria ‘La omu’ bun și pomu’ îi roditor’, iaca cele două păstăi de mazăre ce zâmbăresc la noi pe balcon.

Soțul meu a avut încredere în plăntuțe și iaca rezultatul.

O minune

Când ții în palme o minune, ea se proiectează inevitabil și asupra ta. Și simți că nu mai poți simți mai mult. Că, de fapt, simți totul. Toată dragostea, toată grija, toată drăgălășenia, toată speranța și toată frumusețea lumii ăsteia.

În cinstea tuturor minunilor care ne amintesc că suntem, mai înainte de toate, ființe care simt!

Ultimul trend în frumusețe

Mi-am făcut și eu ca tot omul, ia, analize de sânge. Mă duc de dimineață, pe nemâncatelea și nebăutelea de apă (fapt tare greu de îndeplinit pentru mine). 

Ajung frumușel la sediul de recoltare, dau trimiterea și aștept aproape la fel de frumușel să-mi vie rândul. 

Vine o doamnă asistent și mă invită în cabinet. Îi explic că aș aprecia tare mult să-mi recolteze de la mâna dreaptă pentru că ultima dată a fost traumatizant că nu mi-a găsit vena la stânga. 

Doamna primește cu încântare și se apropie pentru a-mi arăta etichetele de pus pe eprubete. Îmi fixează garoul și tocmai când să-mi recolteze îmi zice: 

- Vai, dar ce venă frumoasă aveți!

Importanța de a fi amuzant

Da, să fii amuzant este important.

Am învățat asta devreme, pe când eram copil, ascultând-o fermecată pe mama povestind.

Pe atunci habar n-aveam de însemnătatea de a spune povești fermecătoare. Dar realizam că era ceva în modul în care povestea ce mă făcea să apreciez experiența și să caut să o retrăiesc din nou.

Dacă stau și mă gândesc bine, probabil că am încercat de la începuturile mele să-mi însușesc abilitățile de povestitor ale mamei. Și dacă privesc și mai adânc, realizez câtă bucurie îmi aduce să-i fac pe ceilalți să râdă. 

Concluzionând cu un citat de-ale lui Carl W. Buehner, oamenii vor uita ce ai spus sau făcut, dar nu vor uita niciodată cum i-ai făcut să se simtă.

Realizare

Ei bine, nu a mea. Dar tot mândră mă găsesc. Soțul meu are grijă de plantele din jardinierele de pe balcon și ele l-au răsplătit.

Să ne bucurăm!

 

P.S. Confirm că ridichile sunt și bune la gust.

Gândul zilei

Un gândac va fi mereu un gândac. Dacă ai alte așteptări, tu ești de vină.

Să ai această vorbă în vedere data viitoare când te simți dezamăgit de lipsa de responsabilitate, curaj și umanitate a unora. Mă simt inspirată de prezentarea pe care a făcut-o doamna Diana Vasile PhD în timpul conferinței EBcon 2021. Trebuie să avem în vedere scindarea dinăuntrul nostru. Și anume, să simți că ești rănit, dar să depui eforturi în același timp să te vindeci și să găsești o cale de a te întoarce la eul tău care funcționează la cote normale.

 

Adăugirea mea: Uneori cea mai bună cale de a te vindeca este să rupi orice legătură cu agresorul tău. Nu privi înapoi, ci înainte spre ce poți deveni.

Dubii

Și voi aveți impresia că, de fapt, singurele certitudini pe care le avem sunt dubiile?!

Dubiile par să aibă o mai mare importanță și să planeze deasupra capetelor noastre mai mult decât oricare alte idei.

Am auzit în trecere: “Depun eforturi, dar dacă cineva va fi mai bun ca mine?!”

Mereu va fi cineva mai bun, mai pregătit, mai fâșneț și cu replica oportună. Dar asta nu trebuie să ne oprească. 

De fapt, propun o schimbare de mentalitate. Ce ar fi să ne împăcăm deja cu gândul că temerea aceasta se va împlini? Așa putem să ne apucăm de treabă și îndrăzni să facem ce ne-am propus. Și gata. Precum un bandaj pe care-l scoți rapid de pe rană știind că așa doare mai puțin.

Te ci(ns)tim, maestre!

Azi se împlinesc 99 de ani de la nașterea lui Vlad Mușatescu. Zic să-l sărbătorim cum se cuvine, citindu-l.

Fragment din ‘Aventuri aproximative’, al treilea volum.

“….

- Ai să vezi! Cu ochii tăi personali. Mă arunc de pe trambulină. De la cinșpe metri, pe puțin… Când își va da seama de ce mi-s capabil, sunt convins că Fifi va ceda!

- Stai nițel că nu pricep!

- Ce nu pricepi?, mi-am sărit eu din balamale.

- De pe care trambulină vrei să sari, de vreme ce nu-i niciuna pe-aici?

- N-ai dreptate! Este. Și-anume bătrâna salcie. De pe mal.

- Mă rog, te privește... Și ce să-ți cedeze amărâta de Fifi, că n-are decât fleandura aia de rochie de pe ea?

- Blegule!, am exclamat eu disperat. Tocmai aia o vreau... Rochia!

….

Dificultatea majoră n-a fost reprezentată de saltul de pe trambulină, ci, mai curând, de cățărarea până în vârful salciei. În orice caz, când am reușit să ajung acolo, eram atât de vlăguit și nădușit, încât mi-au alunecat palmele pe creangă netedă a arborelui. Și-am executat, aproape fără să vreau, saltul anunțat.

A fost un salt de campion. Autentic. M-am răsucit de vreo trei ori în văzduh, zbătându-mă înfricoșat și încercând să-mi recapăt încrederea, iar când am atins nivelul apei eram cu capul în jos. Și tot în jos m-am dus. Scufundându-mă. În cel mai parșiv vârtej al gârlei. De unde n-am mai ieșit.

Când m-am trezit la realitate, eram întins pe plajă. Cu fața în sus. Iar pe burtă mi se instalase un individ mătăhălos care îmi pompa instalația digestivă.

 

….”

Interzis

Plimbările prin oraș se lasă mai mereu cu bunătățuri inspiraționale.

Iată cea mai recentă:

Trăiți acum

Acesta este probabil cel mai bun sfat din câte există.

M-a inspirat să încerc să fac un efort și să percep momentul prezent. De fapt, e mai ușor să spui decât să faci.

Pentru o persoană ca mine care mereu este cu capul în planificări și verificări că anumiți pași din proiectele conduse de mine au avut loc, este chiar dificil să faci un pas în spate și să fii prezent.

Ce m-a ajutat?!

Să mă rup de aparate. De toate felurile, laptop, telefon, TV, radio. Deschid fereastra (în cazul în care sunt prea ocupată să iau o pauză mai lungă și să merg pe balcon), trag aer adânc în piept și ascult zgomotul (fie păsările care cântă, mașinile care trec și zgomotul din vecini).

Încercați să faceți un obicei din asta, măcar o dată pe zi. Vă va ajuta deoarece vă va facilita deconectarea.

Prima recenzie video a poveștii veveriței Șugu

Săptămâna aceasta am avut parte de o bucurie deosebită.

Am vizionat prima recenzie video a poveștii 'Veverița Șugu și câinele Hapciu.'

Tineretu' din ziua de azi chiar nu mai e ce era odat'. Și chiar e frumos să remarci acest aspect. 

Vă invit să vă delectați și voi cu această frumoasă recenzie video. Mulțumesc, dragă Lulu!