Cărămizi

Citind ‘Regele scamator Ștefan Iordache’, m-am trezit cufundată într-o lume în care cuvintele au rol de cărămidă. 

Și asta nu pentru că ar fi solide și aruncându-le împotriva altora, i-am putea răni. Ci pentru că e o lume în care stabilitatea se construiește cu ajutorul cuvintelor. Ștefan Iordache răspunde, rând pe rând, la întrebări generale despre viață, profesie, iubire și devotament. 

Dacă ai răbdare să frămânți răspunsurile în interiorul tău, poți ajunge la cărămizile la care am făcut referire mai sus. Apoi, poze și declarații ale celor care l-au cunoscut se aștern ușor peste povestea construită cu ajutorul spuselor lui Ștefan Iordache. Găsești puncte comune între declarația actorului și cele ale familiei, foștilor săi colegi și colaboratori, și atunci realizezi că e mare lucru. Pesemne că oamenii aceia chiar l-au cunoscut pe adevăratul eu al lui Ștefan Iordache.

Îmi amintesc când am învățat prima dată ce înseamnă un actor. 

Priveam la serialul ‘Caracatița’, când bietul inspector Corrado Cattani și-a găsit sfârșitul. Am început să plâng, iar ai mei nu mă mai puteau potoli. Tata venise chiar înarmat și cu o nuga. N-a fost chip. Apoi mama mi-a spus: ‘e un actor, ce joacă el acolo nu e adevărat. Păi, dacă ar fi așa, cine crezi tu că s-ar mai angaja și de bună voie să se lase împușcat?!’ Expresia fermă din ochii ei m-a convins, deși imaginea inspectorului căzut m-a mai urmărit ceva timp.

Apoi, peste câțiva ani, într-o duminică, în biserica Sf. Nicolae din Tulcea a intrat un actor. Avea o cămașă albă lungă, din in, căzută peste pantalonii bej. L-am recunoscut imediat, privindu-l cu nezaț. Părea să fie așa de înalt încât cu creștetul său lovea tavanul. Și atunci mi-am amintit vorbele mamei. El era un actor, coborât din ecran în realitatea care mă înconjura și pe mine deci mama nu mă mințise.

Ce e un actor?, freamătă în mine începutul din recitalul lui Horațiu Mălăele. Iar tot de acolo primesc răspuns: ‘care, uite, vezi prin mine/ ce e rău și ce e bine’. 

Dări

Un sunet devine alert și realizez că dacă nu grăbesc pasul, bietele mașini ce de abia așteaptă să demareze mă vor călca pe bombeu. Ajung pe trotuar. Pfiu, ce eliberare! Am scăpat și de data asta.

Încetinesc pasul. Suficient cât să mă bucur de scena din fața mea. O gheretă albă a unui magazin Panemar. O doamnă stă la coadă și privește zâmbind la cel din fața dânsei. Un școlar, ghiozdanul l-a dat de gol. O căciuliță albastră, mai-mai stă să i se prăvălească peste ochi, însă se ține bine. Pe vârfuri. Iar cu buricele degetelor strânge cu putere, să nu alunece, de tejghea.

Vocea vânzătoarei ajunge și la mine: nu avem.

‘Atuncea, dați-mi, vă rog ...’

Și nu-l mai aud. Însă mă gândesc cât de frumos sună pronumele de politețe din gura școlarului. 

Sibea

Ascultând pe cineva vorbind în limba rusă, am realizat că anumite cuvinte au rezonanțe. De ordin culinar.

De pildă, cuvântul grădiniță m-a făcut mereu să mă gândesc (și să poftesc) la salată de icre. Cu plăcere!, însă, deține locul principal pe lista unor astfel de cuvinte speciale. Și asta pentru că m-a făcut mereu să mă gândesc la plăcintă cu mere, nucă și scorțișoară.

Cât despre sibea, probabil că rezonanța sa își are explicația într-un serial rusesc pentru copii de pe vremea când eram acasă, iar sora mea îmi făcea fideluțe cu lapte și zahăr. Și așa i-a rămas și gustul.

Matei Vișniec – Dezordinea preventivă

Cinismul în știri. Câți îl au? Câți îl remarcă?

Citind ‘Dezordinea preventivă’, ai clara senzație a unei cortine care cade, dezvelind astfel un pupitru șubred la care se întâlnesc voințele. Da, totul e clar un joc de voință. Voința de a face rating bun cu orice preț, voința de a se adapta la tendințele vremii, voința de a izbândi indiferent de riscuri, voința de a relata adevăruri subiective înfrumusețate de întâmplări non-sensice, voința de normalitate, dar mai ales, voința de a defini constant normalitatea. Pe lângă acest joc de voințe, narațiunea se împletește frumos cu mărturisiri personale și definiții inedite alocate cuvintelor și limbajului, dar și cu ‘mecanica producerii de clișee și etichete mediatice’.

Când acasă e o cutie cu surprize

Vizita mea la Tulcea s-a soldat și cu o surpriză. Total neplănuită de nimeni. Ei bine, poate de biblioteca din sufragerie.

Cum s-ar zice, 'vânt în croitorie, veverițelor!'.

Milan Kundera – Sărbătoarea neînsemnătății

Cel mai recent roman al lui Milan Kundera e la fel ca toate celelalte romane ale sale, o bijuterie. Un amestec grăitor de istorie, filosofie, critică a societății și individualismului, dar și răsturnări ale unor puncte de vedere pe care le credeam fixe. Am admirat, încă de la primul roman al lui Milan Kundera, extraordinarul talent de-a face istoria și personajele sale prezente în desfășurarea actualului, sau în explicarea acestuia. Astfel, personajele istorice capătă dreptul de-a fi privite într-un mod total inedit, și nicidecum de-a se scuza, peste ani, actualelor generații, ci de-a se explica. Este cazul, în romanul de față, lui Stalin și povestea celor douăzeci și patru de potârnichi.

Peisajele sau cadrele în care are loc acțiunea nu contează, și sunt descrise doar acele elemente care au însemnătate pentru poveste. Din nou, un alt lucru pe care îl admir la narațiunea scrisă de Milan Kundera este acela că lasă cititorul să-și inventeze propriile decoruri (dacă este cazul), punând accent mai mult pe acțiune. Astfel că portretul mamei unuia dintre cele patru personaje principale este descris ca fiind agățat pe un perete, iar de acolo aflăm și însemnătatea acestuia.

Însemnătate sau neînsemnătate? Sunt foarte multe elemente în narațiune care le prezintă pe ambele. Într-un mod cât se poate de democratic, atât personajele cât și cititorul își pot însuși care dintre cele două valori le aduce liniște. Uneori chiar și pe ambele.

Nu pot rămâne indiferentă la descrierea arborelui gigantic. E atât de frumos descris că aș fi înclinată s-o iau drept ironie la adresa femininului. Dar revin la dreptul democratic de mai sus și aleg să văd descrierea aceasta drept una francă și nepărtinitoare. Cât despre ‘armata pardonarzilor’, înclin să cred că este mai răspândită decât ne așteptăm.

L-am întâlnit

L-am întâlnit pe Pir.

Mai bine nu-l întâlneam! Dar acum că drumurile ni s-au întâlnit mă tot gândesc cum să administrez situația.

Și am ajuns la dexonline.ro. Pirul, substantiv de genul masculin, este o plantă erbacee perenă cu rizom târâtor, cu frunze aspre și flori verzi (mda, aici nu-s de acord; mie îmi place culoarea verde), grupate în spice, care crește spontan, împiedicând dezvoltarea plantelor de cultură (acuma, dau pe afară de modestie).

Ei bine, pirul are rădăcini adânci, și e o mare provocare să-l smulgi cu totul din țărâna pe care consideră c-o posedă întru totul și pe care nu vrea s-o împartă cu nimeni. Așa și cu Pirul meu. Se încăpățânează să nu-mi facă și mie puțin loc. Și nici măcar nu l-am amenințat că-l smulg. I-aș fi înțeles atunci răutățile. Probabil că Pirul meu e la fel ca cel din povestea ‘Veverița Șugu și câinele Hapciu’, nu suportă faptul că mă plac și prietenii săi.

Continuarea poveștii o știu. A mea oare cum va continua?!

Jerome K. Jerome - ‘Trei pe două biciclete’

Dacă nu ai mai citit nimic de Jerome K. Jerome, ‘Trei pe două biciclete’ nu poate decât să te surprindă. Prea frumos, adicătelea. Un râs grozav m-a tot cutremurat pe tot parcursul lecturii. Jerome K. Jerome povestește pățănii atât de absurde și amuzante că ți-e imposibil să nu te închipui transpus în papucii personajelor.

Recunosc, cel mai mult și mai mult, m-am regăsit în pățania cu doamna care sare de pe biciletă. Însă isprăviile sunt variate și pe gustul fiecăruia. O lectură calmă, numai bună pentru toamnă, ‘Trei pe două biciclete’ trebuie să-și facă loc în biblioteca noastră. Fie doar și pentru a afla cum să te orientezi prin Munții Pădurea Neagră.

Ce ore ai astăzi?

De dimineață, mă grăbeam să ajung la stația de autobuz. Temperatura joasă mă convinsese să-mi ascund mâinile în adâncimile buzunarului. Mă gândeam că poate am greșit atârnându-mi o eșarfă la gât (care, culmea, se încăpățâna să se strângă într-o parte și să lase vântul să-mi gâdile aspru pielea gâtului), când de fapt era mai bine să fi avut un fular de iarnă. Am privit către tabela agățată de o farmacie: opt grade Celsius. Brrr! Nu-i de mirare că mi-e așa de frig, mi-am zis.

-          Ce ore ai astăzi?, o fată cu păr lung și blond o întreabă pe cealaltă de lângă ea. Merg alene de parcă nu le-ar păsa că în scurt timp are să sune clopoțelul. Mă aflu în spatele lor și, egoist din partea mea, le invidiez pentru ghiozdanele mari de pe spate. Sigur le țin de cald!

-          Engleză, matematică, sport și română. Da’ tu?

-          Eu am română, geografie, matematică și engleză.

Pare acum o altă viață de când îmi distribuiam și eu la fel ‘timpii’ zilei. Dar ceva a rămas la fel: pentru nimeni nu-i ușor.

Tu, ce ore ai astăzi?!

Poezie

Mi-a plăcut mereu să văd partea plină a paharului. Și nu știu de ce, dar am căutat mereu locurile ‘cu voie bună’. Cât despre glume și poftă de râs, doar pereții care nu s-au dărâmat din cauza râsului meu mai pot depune mărturii.

Oameni printre oameni mi-au demonstrat ani la rândul că mai e loc în lumea asta pentru încredere în semeni, pentru bunătate și zâmbete.

Postarea asta este despre unul dintre aceștia. Mai e loc de poezie si cuvinte  frumoase.

Dintr-un buchet  de 10 poezii, am ales-o cu mare fremătare pe cea care onorează nuvela ‘SuntVeteran!’.

Sieranevada, 2016

Filmul 'Sieranevada', regizat de Cristi Puiu, îmi pare a avea structura unei cepe. Foiță după foiță, descoperi fețe noi ale unei persoane, ale unei întâmplări, ale unei relații. Personajul principal al filmului îl constituie familia românească neaoșă. Și mă bazez pe această concluzie după râsetele din sala de cinema cu privire la 'momentele din familie'. Ceva, chiar și cel mai nesemnificativ detaliu din peliculă se regăsește în familia noastră, a tuturor.
Varietatea de subiecte dezbătute în cadrul filmului e largă. Fie tânăr ori bătrân, ceva din film rezonează cu/ în noi. Preferatul sau urâtul subiect, comunismul, este tratat și el. Dar discuția nu se oprește aici. Sunt dezbătute și clișeele după care ne tot încăpățânăm să ne conducem viața; netul și ce importanță are în viața noastră și teoria conspiraționistă.
'Sieranevada' ar putea fi catalogată drept o comedie. Ceea ce n-ar fi incorect. Sunt faze din film la care râzi cu lacrimi. Dar aș greși să cataloghez astfel filmul într-o manieră seacă și demnă de îndosariere sterilă.
'Sieranevada' e exact ca în imaginea de mai sus. Un tablou, și pentru cine dorește o capodoperă. Dar nu un simplu tablou. Un tablou în mișcare, precum ochii Giocondei care ne urmăresc oriunde ne-am muta. Este reprezentarea vie a românismului (și nu acela de care trebuie să ne rușinăm), așa cum a evoluat el în ultimii 27 de ani.

Din dragoste

Pentru Toma.

Henriette Yvonne Stahl – “Mătușa Matilda”

Am îmbrățișat fiecare scurtă povestire ca pe un plai nou, cu puncte de vedere diferite, cu personaje cu frământări intense, cu vise, cu năluci, cu temeri, cu bucurii și tristeți, atât de compacte încât te transpun acolo, alături de personaj, de parcă ființa asta a ta ar fi făcută din plastilină. Și te poți transforma și transforma până la ultimul cuvânt de pe ultima foaie citită. Iar apoi rămâi un pic debusolat pentru că tocmai îți intrase în obișnuință să fii cameleon, dar bucuros că poți privi în urmă și savura călătoria.

 Fragmente din două povestiri:

“Casa albă”

“…

Iată ce citisem: ’O servitoare fusese bănuită că a furat de la stăpân o sumă de bani. Dusă la poliție, ca să mărturisească, fusese chinuită. De spaimă și de durere, servitoarea a înnebunit. Hoțul cel adevărat a fost descoperit după trei zile. Servitoarea a fost închisă într-un azil. Cazul se cercetează.’

(…) Căci orice, orice mi se părea suportabil pe lume: și boli, și nenorociri, și cutremure... dar oamenii, oamenii care chinuiesc pe alți oameni, lucrul acesta întrecea puterile mele de îndurare. Lucrul acesta nu-l puteam înțelege... Lucrul acesta mă usca de vlagă, îmi măcina credința. Îmi dădeam seama că viața este făcută dintr-o esență superioară inteligenței omenești; (…) îmi spuneam, ceea ce a fost urât a existat, și ceva bun nu șterge ceva rău, ci stă alături. Totul este etern. Nimic nu poate fi șters.

…”

“Onofrei și rostogolirea de sus”

“Ploua mărunt. Onofrei nu avea umbrelă. Adică, o avea acasă și uitase să și-o ia. De câteva zile nu se simțea în apele lui, iar ploaia fiind și ea lichidă îi reaminti cu atât mai dureros că nu se simte în apele lui.

.... ”