De obicei, suntem enervați, scoși din minți în interacțiunea noastră cu
ceilalți participanți la viață. Diana Popescu, în schimb, ne amintește că viața
(la fel ca transportul în comun) se petrece pe când suntem ocupați să nu ratăm
coborârea la următoarea – în funcție de definiția de succes a fiecăruia,
sănătate, bani, vila cu piscină și alte deziderate suficient de ample cât să nu
le cuprind aici, și tocmai de aia m-am rezumat doar la cele mai banale 😊.
Mi-am impus o încetineală în parcurgerea bulinelor de experiențe
cuprinse în carte și clasificate strategic cu denumiri de verbe la infinitiv,
căci îndrumarea de a ne opri și a acorda atenție poate fi luată în serios doar
așa.
Am râs, m-am revoltat, m-am întristat sau sensibilizat fără măsură, dar
absolut nicio bulină n-a rămas fără vreo reacție. Tocmai de aceea și impusa
încetineală a parcurgerii.
Și cu rol de recomandare, fragmente din carte:
“…..
O școlăriță
frumoasă-frumoasă, cu părul negru-negru prins într-o coadă lungă până la talie,
urcă în autobuz cu o bunică mofluză.
- Să-mi dau jos ghiozdanul? întreabă fata.
- Lasă-l acolo.
- Dar lovesc oamenii...
- N-ai tu treabă!
Mașina e aglomerată. O stație mai târziu, bunica se bosumflă și mai rău:
- Ia uite-l și pe malacu’ ăsta, mă tot pocnește cu ghiozdanu’ lui!
Copila reia întrebarea:
- Să-l dau jos și pe-al meu?
- Ți-am zis o dată să-l lași acolo, ce mă tot bați la cap?!
Fata renunță, cu un aer nedumerit. Uneori, educația se face de unul
singur, împotriva ‚celor 7 ani de acasă’.
....
- Adevăru’ e că ceva-ceva tot o fi… Da’ e și minciună curată!
De nicăieri, omul care insistă să poarte în autobuz o mască pe post de
mustață se trezește vorbind. Parcă încurajat de propriile cuvinte, continuă,
tare cât să-l audă tot autobuzul:
- Păi ce, pe vremea noastră nu răcea lumea? Ba răcea! Și-ncă cum! Și
răcea oamenii unii de la alții! Și nu răcea numa’ oamenii, domnule, răcea gă-i-ni-le! O dată pe
săptămână, maică-mea vedea care găină a răcit, o tăia și-o fierbea. De la
fiert, trece orice!
...
”
