N-ai înțeles. Mai citește o dată!

După atâta amar de vreme, mi-e dat să înțeleg la ce se refereau bieții profesori când, oareșcum plictisiți sau obosiți, ne opreau din elucubrații (de cele mai multe ori, aiureli pe lângă subiect) cu un N-ai înțeles. Mai citește o dată! .

Credeam pe atunci că erau insensibili sau că-și dădeau aere de superioritate. Căci, până la urmă, ce le era așa de greu să ne corecteze pe loc și să ne arate/ dea răspunsul corect? Am aflat, cam târziu, că acționând așa nu ne lăsau să devenim neajutorați, poate chiar nici victime ale manipulării dacă ajungi să tot faci exercițiul gândirii cu mintea ta, și nu să tot aștepți răspunsul corect de la altcineva.

Uneori, mi-aș dori să apară un profesor să-mi zică atât mie, cât și altora N-ai înțeles. Mai citește o dată!. Nu știu de ce, dar nu-mi mai pare că ce se întâmplă azi se poate explica lejer cu un mă grăbesc, am nevoie de răspuns acum.

E un concurs de odihniți, de mulți ani deja, și mi-e teamă adesea că voi ajunge să explic cum și unde se poate căuta definiția unui cuvânt pe care nu-l cunoști (deja a trebuit să explic că 12 a.m. nu este prânz).

Așadar, nu-mi arog nimic, doar mă fac părtașă la temerea deja crescândă (a altora) și mulțumesc (cam târziu, e drept) tuturor profesorilor care au spus N-ai înțeles. Mai citește o dată!. Cinste vouă!

Tu știi?

 

Puls – Julian Barnes

Minunatul de Julian Barnes are povești încântătoare în această colecție. Analize sufletești de o rară finețe, mărturii, prejudecăți, așteptări, deziluzii, speranțe.

Julian Barnes nu scrie. El aduce cuvintele împreună și le dă tonul, iar ele, cuminți, își găsesc mereu locul în inima noastră.

 

Câteva fragmente care să ateste minunăția talentului lui Barnes.

“...

- Ei bine, zise Jane, încercând să-și ascundă un puls de voioșie. Mereu am crezut că scriitorilor le este mai cu folos când le merg lucrurile rău decât bine. Este singura profesie în care eșecul poate fi valoros, căci duce la ceva.“

 

“…

- Ai citit cărțile tinerilor ăstora de care vorbește toată lumea?

- Nu. Cred că au deja suficienți cititori, nu crezi?

- Dar cărțile scrise de tinerele de care vorbește toată lumea?

- În ceea ce le privește, mă prefac un pic mai mult că le citesc.

- Și eu la fel. Crezi că ăsta e un lucru rău?

- Nu, cred că e un soi de solidaritate între femei.”

 

Și un citat (din altă carte, Papagalul lui Flaubert) “Cărțile spun: Ea a făcut asta pentru că. Viața spune: Ea a făcut asta. Cărțile sunt cele în care ți se explică lucruri; în viață, nu ți se explică de ce un lucru se întâmplă sau nu. Nu sunt deloc surprins că unii oameni preferă cărțile.”

Să dansăm!

 

Impresiile lui Ildiko despre Laura Rise – Deținută și Corporația. Tipologii și ghid de supraviețuire

În luna mai, Ildiko a citit cel mai recent roman al meu și prima mea carte de non-ficțiune. Le-a dat ambelor rating pe goodreads, dar a și vorbit despre ele în câteva videoclipuri postate pe canalul ei de YouTube.

 

Laura Rise – Deținută

Romanul a apărut la editura Bookworm în martie 2025 și prezintă povestea unei scriitoare aspirante care decide să-și publice lucrările sub pseudonim bărbătesc. Când bărbatul se bucură de succes în locul ei, Laura plănuiește să se răzbune, fiind orbită de frustrare. Dacă ai simțit vreodată că trebuie să joci un alt rol pentru a avea succes sau te-a revoltat nedreptatea, s-ar putea să-ți placă acest roman. Îl poți comanda de aici.

Impresiile lui Ildiko despre roman pot fi găsite în videourile de mai jos:

- de la minutul 9:50 până la 13:00  – aici

- de la început până la minutul 9:20 și apoi de la minutul 24:12 – aici

 

Corporația. Tipologii și ghid de supraviețuire

Prima mea carte de non-ficțiune a apărut la editura Paralela 45 în aprilie 2024. Cartea are în centru tipologii de șefi și colegi care ne seacă de energie și motivație la job. Sunt prezentate povești de la interviurile de angajare, demisii și demiteri, un dicționar de romgleză, dar și strategii de supraviețuire în colaborarea cu anumite tipologii.

Te întrebi dacă ești și tu un muncitor la Cooperativa munca în zadar? Dacă ai luat-o razna sau mai sunt și alții care au nevoie de claritate, strategie, comunicare și susținere? Nu, nu ești nebun și nu ești nici singur. Suntem mai mulți. Și poveștile noastre sunt cuprinse în această carte. O poți comanda de aici.

Impresiile lui Ildiko despre carte pot fi găsite în videourile de mai jos:

- de la minutul 21:18 până la 23:50  - aici

- de la minutul 13:25 până la 17:35  - aici

Pământul Plath – Anca Zaharia

De îndată ce deschizi volumul de poezii al Ancăi Zaharia, ai intrat într-o vâltoare. Vers după vers, mișcarea continuă, iar autoarea presară trăiri, dureri, singurătăți, învelindu-le, pe alocuri, în întrebări care nasc alte întrebări.

Trecutul, realitatea sunt greu de pus în cuvinte, dar Ancăi îi reușește extraordinar. Vor fi mulți care se vor declara nemulțumiți sau jigniți de versurile din carte, dar asta nu va schimba deloc adevărul ce reiese din ele.

Se lucrează - Munca sub lupă

Despre suferinzii care sunt acuzați că nu fac nimic.

Un caz al altor suferinzi este prezentat aici.

O ador pe Ada Milea!

Am fost aseară la Quantic, unde am văzut-o pe Ada Milea și ceilalți trei minunați (Anca Hanu, Bobo Burlăcianu și Cristi Rigman). Să fim nebuni de veseli și să ne veselim de nebunie!

Trăiască arta!

Bookfest, mai 2025

Laura Rise - Deținută, gătită de sărbătoare pentru Bookfest. 

Laura Rise – Deţinută la Bookfest

Cel mai recent roman al meu, Laura Rise – Deţinută, se va găsi pe durata Bookfest (28 mai – 1 iunie) la standul E12 al celor de la Bookbite.

Sâmbătă, 31 mai, la orele 16, voi trece pe la standul prietenilor de la Bookbite, să semnez câteva exemplare în căutare de cititori. Dacă doriţi autograf, fie ajungeţi acolo la aceeași oră, fie treceţi mai apoi pe la stand să vă cumpăraţi un exemplar cu autograf.

Bonus! O mică delectare pentru voi cu mine citind un fragment din Laura Rise – Deţinută.

Ține-te bine!

Pe stradă, o doamnă le spune prietenilor.

- Să țineți bine minte de la mine, ăsta e un proverb arab pe care l-am auzit zilele trecute. Dacă soarele ar străluci mereu, totul s-ar transforma în deșert. Avem nevoie de ploaie.

Dificultăți

Nu știu alții cum sunt, dar eu am probleme să-l văd pe Nepot ca pe un adult (va deveni cât de curând).

Deunăzi eram pe speaker și Nepot m-a întrebat – Ce mai zici? Care e viața ta?

Și m-am blocat. Eu nu vorbesc așa cu Nepot. Până mai ieri mă preocupa cum să-l fac să râdă și să-i arăt ce pisici trec prin zonă. Iar acum să-i vorbesc despre viața mea? E pregătit? 😊 Oare ar înțelege? Sau mai mult l-aș plictisi? Și, de fapt, despre ce mă întreabă?

M-am regrupat rapid și am bălmăjit ceva. Dar grija asta și-a făcut culcuș pe lângă mine. Lucrurile se schimbă, iar eu trebuie să mă adaptez.

Și totuși, ce faci în momentele ăstea? Cum schimbi macazul, cum s-ar spune?

Sigur mai sunt unchi și mătuși care trebuie să se confrunte cu aceleași dificultăți. Voi cum le faceți față?

Geniului 10 – Mircea Ignat, Florin Hălălău

˶Dar ce am fi noi astăzi dacă vieţile celor ce ne-au dat viaţă ar rămâne pentru totdeauna îngropate în uitare? ʺ

Aceasta este una din întrebările incluse în preambului lucrării ˶Geniului 10ʺ. O întrebare care m-a dus cu gândul la îndemnul lui Maria Arsene:

"Amintește-ți că memoria trebuie s-o lași moștenire.

Ca să nu moară odată cu tine.

Amintește-ți! Amintește-ți!"

 

Citind ˶Geniului 10ʺ, mi-a fost dat să descopăr cu bucurie amănunte despre București pe care nu le știam și m-am plimbat printre străzi și oameni care astăzi nu mai sunt, printre epoci, frici, speranţe și dorinţe de mai bine. Viaţa fiecăruia dintre noi căpătă o valoare specială în ochii celor care au fost atinși de gesturile, vorbele sau zâmbetele noastre.

Să joci jocul amintirii îmi pare la fel de important ca cel al recunoștinţei. Un frumos îndemn pentru ambele e chiar această carte, ˶Geniului 10ʺ.

Acea piatră

 

Se lucrează - Munca sub lupă

În Corporația. Tipologii și ghid de supraviețuire i-am scos la lecție pe cei care ne mănâncă energia și motivația. Lucrez acum la texte care să-i prezinte și pe cei care suferă. Un mic fragment găsiți mai jos despre primitorul de întrebări.

Visând la vară

 

Recenzie video „Laura Rise - Deținută”

Alexandra a vorbit despre cum i s-a părut cel mai recent roman al meu. Dacă sunteţi curioși, puteţi urmări videoul ei mai jos (de la minutul 14:30). Mulţumesc, Alexandra!

Testamentul

Gândire deziderativă - Nu o să mai am niciodată vreo durere de dinţi.

Așa să sperăm!

Înălțimea Mea

Deși sunt într-o oarecare competiție deschisă cu Nepot, în ceea ce privește înălțimea, sunt nevoită să adun momentele de maximă victorie și din interacțiunea cu alții. Bine, am recunoscut anul trecut că Nepot m-a întrecut, dar peste această recunoaștere a trecut un an. Lumea se mai ia cu treburi, mai uită, putem să ne jucăm cu asta.

Azi m-a oprit un vecin să mă întrebe dacă l-am căutat. Că i-ar fi spus cineva că l-a căutat o doamnă de la blocul de lângă, tânără și înaltă. Am zâmbit extraordinar de încântată, i-am spus că nu eu l-am căutat, dar că mă bucur că mă găsește înaltă și am făcut o reverență.

Omul m-a privit o clipă uimit, dar n-a spus nimic. Atunci mi-a picat fisa că (impresionant!) nu toată lumea e la curent cu tinerețea și înălțimea mea. Și poate că ar trebui să fie!

Mai Mult Roz

De gândit – Oricum, nimeni nu poate să fie ca mine.

Vlad dăinuie!

103 ani de la nașterea lui Vlad Mușatescu. Ce bine, maiestre, că ai venit și ne-ai lăsat cărțile tale!

Cele 10 motive sunt în continuare valabile. 

Ex Igni Natus – Alex Andronic

Când plâng, mă dizolv.

Când scriu, mă refac.

Îmi reconstruiesc carnea din hârtie,

îmi lipesc sufletul cu cerneală

până când tot ce doare devine poezie.

(strofă din poezia „De ce scriu când îmi vine să plâng? ”)

 

Naturalețea este cuvântul la care aș rezuma întregul volum de poezii al lui Alex Andronic. Cu menționarea că naturalețea curge în două sensuri. Ai senzația că poetul s-a așezat, a scris poeziile, și apoi ele și-au găsit drumul spre cititor. Departe de mine gândul că ele ar fi fost scrise în grabă, însă sentimentele, imaginile, senzațiile se arată cititorului cu un firesc extraordinar. Iar de cealaltă parte, cititorul le accesează minunat de simplu. Când lucrurile par simple, e multă desăvârșire în spate, măcar atâta lucru știu și eu.

 

Am găsit fericirea

în mijlocul unei zile obișnuite,

într-un colț de plajă

unde scoicile înotau

fără teama că se vor îneca.

 

Am găsit plăcerea lecturii în romanele lui Alex Andronic („Confuz”,  „Întoarce-mă la mine” și „Rămâne-mi” ), și a fost o încântare să-l descopăr și ca autor de poezii. „Păpușarul”, „Moneda iubirii”, „Spectacolul umbrelor”, „Coajă de lămâie”, „Ce-ar spune timpul?” sunt doar câteva din preferatele mele.

E natural să simți, deși în ultima vreme îmi pare că suntem presați să ne ascundem, să nu arătăm că simțim, că trăim, că vibrăm. M-am bucurat să parcurg volumul „Ex Igni Natus”, să gust din ce are poezia mai înălțător și să-mi amintesc că sunt om și că simt.

Iar la final, încă o strofă, căci nu mie trebuie să-mi dați crezare, ci versurilor.

 

O voce șoptită mă descompune încet:

Succesul nu e al tău,

totul e o farsă.

Fiecare victorie miroase a înșelăciune,

ca o mască de ceară topindu-se la soare,

un truc ieftin pe care doar eu îl cunosc.

 

Privirea mea goală,

în oglinda îndoielilor,

vede un chip străin, mereu altcineva.

Succesele mele sunt mereu întâmplări,

accidente pe drumuri greșite,

în timp ce adevăratul eu stă ascuns în culise.

(strofă din poezia „Spectacolul umbrelor”)

„Corporația” și „Laura Rise - Deținută”

Sunt tare încântată să vă anunț că Ildiko are în lista de lecturi viitoare cele mai recente două cărți ale mele (non-ficțiune și ficțiune).

E scris în stele

Se lucrează!

(dacă n-aveți vedere de lunetist, găsiți mai jos fragmentul)

Visul oricărui scriitor este să trăiască din ce scrie. Eu sunt modestă. Nu-mi doresc decât o căscioară în Bahamas. Așa că lucrez intens la scris. Doar, doar s-o apropia țărișoara asta de mine.

În general, inspirațiile întru scris mă caută pe când sunt ocupată cu alte treburi – când dorm, mă plimb, citesc sau fac duș. Însă există unele teme de care mă izbesc, iar întâlnirea noastră este atât de violentă că mi-e greu să mă mai gândesc la altceva, iar atunci scriu de parcă aș fi posedată, de parcă mă zbat în întuneric și caut lumină sau mă zbat pentru aer.

Motorul, însă, cu aceste teme este mereu unul singur – indignarea. Așa a apărut Corporația. Întregul text este, de fapt, o indignare și o chemare de alăturare a altora care simt la fel, cu scopul de a iniția schimbarea.

Interacțiunea cu medici-samsari (axați pe căpătuială) și medici-jemanfișiști (blazați, nepăsători) mi-a servit drept inspirație pentru "Ratări în sănătate", o lucrare de non-ficțiune despre experiențe neplăcute la medici, de ce e important să cerem o a doua opinie medicală și la ce să fim atenți când primim un plan de tratament.

Revista Argeș mi-a îngăduit publicarea unui fragment în paginile sale, fapt pentru care îi sunt deosebit de recunoscătoare (iar mulțumiri speciale merg către doamna Simona Fusaru).

 

Dacă doriți să citiți întregul număr, îl găsiți aici. 

Fragmentul din revistă:

 

 

Medici-samsari și medici-jemanfișiști

 

Mi-a fost dat din plin să trăiesc în ultimii ani sentimentul de neputință în relația cu medicii pe diverse specialități și de aș fi putut, aș fi dat orice să evit experiențele neplăcute pe care le-am avut. Vorbind cu oamenii, am descoperit că nu sunt singura. Că și altora li se întâmplă niște chestii de-ți stă mintea-n loc, cum ar zice tata. Că și alții suferă și se trezesc pe lângă îngroziți de boală, îngroziți de faptul că nu mai pot avea încredere în medici și în recomandările lor. Am învățat (din experiență) sau am înțeles că este mai bine să nu practici automedicația pentru că astfel îți poți crea probleme de sănătate și mai grave. Dar într-o lume în care crește sentimentul că ești furat sau ești tratat doar ca să plătești bani buni, fără nicio grijă față de pacient sau decență, cât de multă încredere poți să mai ai în doctori?! Într-o societate din ce în ce mai îmbătrânită și care are nevoie de îngrijiri medicale, ne permitem să ne pierdem încrederea în sistemul de sănătate și să ascundem faptul că unii medici fac foarte mult rău, atât pacienților cât și domeniului sănătății?

Indignarea o port cu mine de ani buni și, din păcate, crește, căci și în jur crește frecvența cu care medicii nu se mai comportă cum ar trebui, ci mai mult ca niște speculanți sau samsari a căror singur scop este cum să-și facă vila aia cu piscină și nu să ofere cele mai bune sfaturi pacienților. Iar până la urmă, vila cu piscină n-ar fi o problemă, doar că mi-e clar deja că nu își precupețesc eforturile doar pentru ei, ci și pentru generațiile lor viitoare, iar noi, pacienții, suntem doar niște vaci bune de muls.

Se întinde peste tot, în medicină, o mâzgă puturoasă și periculoasă și tare mă tem că începem să avem cu toții aceeași reacție ca cea cu privire la vreun politician corupt – a furat, dar a și făcut.

Această carte îi are drept anti-eroi pe medicii axați pe căpătuială, medicii-samsari, și pe medicii blazați, nepăsători, și anume medicii-jemanfișiști. Eroii sunt pacienții care au trecut prin experiențe mai mult sau mai puțin traumatice și care au plătit scump și foarte scump, adică în detrimentul sănătății lor, pentru că au căzut victime ale categoriilor medicilor de mai sus, crezând că aceștia ar ține cont de jurământul lui Hipocrate – care cuprinde îndatoririle morale ale unui medic în exercitarea meseriei sale și care poate fi explicat pe scurt cu Să nu faci rău!.

……

 

Paradontoza

Conform statisticilor, 8 români din 10 suferă de paradontoză, fiind pe locul șase în clasamentul celor mai răspândite boli din România. În ultimii ani, se remarcă o creștere a cazurilor de paradontoză la tineri, deși acum câțiva ani această boală era atribuită doar persoanelor vârstnice.

Ce este paradontoza?

Paradontoza este inflamarea țesutului care susține și fixează dinții. Boala se manifestă prin inflamații și infecții care apar la nivelul gingiilor, iar în cazuri avansate pot apărea și pungi de puroi, care distrug țesutul gingival și afectează structura dinților, care încep să se clatine și să cadă. Deoarece se fac adesea confuzii între paradontoză și gingivită, e important de înțeles faptul că gingivita este o inflamație superficială a gingiilor care netratată poate duce la paradontoză.

Se remarcă o explozie de tratamente paradontale, dar și naturiste, iar și aici, speculând frica și încrederea românilor că se pot vindeca ei înșiși, sunt promovate diverse soluții-minune care îți pot regenera cu totul țesutul gingival și rezolva paradontoza aflată în stadiu avansat. Desigur, există și șiretlicuri de marketing. O simplă căutare pe Google pentru tratamente naturiste, m-a dus la titlul de produs tinctură pentru paradontoză, însă pe eticheta produsului scrie clar, deși mic, tinctură pentru gingivită. Un alt produs-minune pe care l-am găsit este o soluție de regenerare gingivală, însă eticheta produsului în limba engleză susține că soluția se recomandă a fi folosită doar după intervenții dentare (detartraj, extracție dinți etc.) pentru o ameliorare a durerii la nivelul gingiei. Așadar, escrocheriile merg mână în mână peste tot, iar dacă ești suficient de credul sau disperat, le încerci pe toate, uneori cauzându-ți mai mult rău. Nu anulez importanța tratamentelor naturiste pentru anumite afecțiuni ușoare, dar înțeleg că cele severe nu pot fi tratate cu ceai de păducel, de exemplu.

Și tot despre soluții-minune aflăm și din reclamele de la televizor. De pildă, anumite paste de dinți care promit vindecarea, ori în cazul paradontozei acest lucru este imposibil doar cu o simplă folosire a unei paste de dinți.

M-a amuzat teribil un schimb de replici din serialul argentinian “Invidioasa” pe care vi-l redau mai jos.

Mama: E frumoasă acum, dar ai să vezi peste ani că frumusețea nu ține. Știi, nu?

Fiul: Mamă, nu e vorba despre asta.

Mama: Ba e! Crezi că totul rămâne la locul lui?! Nu. Îți spun eu, totul se duce în jos. Totul! Știi care e singurul lucru care urcă?! Gingiile!

 

 

Chiuretaje

Dacă vorbim despre paradontoza trecută deja de stadiul incipient, medicii stomatologi recomandă chiuretajul gingival. Această intervenție implică curățarea la nivel subgingival a țesuturilor moarte, a depunerilor de tartru și, eventual, a pungilor de puroi. Deoarece intervenția aceasta este destul de invazivă, iar gingiile au apoi nevoie de timp să se refacă, nu se recomandă să se facă prea des, eventual o dată la cinci ani. Dar când miza principală o constituie banii, ce mai contează fragilitatea țesuturilor gingivale!

 

Fragment din  ֦Ratări în sănătate”, o carte despre medici-samsari și medici-jemanfișiști.

În gânduri

 

Paște Fericit!

Bărbatul care și-a uitat nevasta – John O’Farrell

I-am descoperit cu încântare umorul fabulos în “Perfect bărbătesc”, iar de atunci am avut grijă să cumpăr cărțile lui John O’Farrell cu acea siguranță pe care o ai știind că lectura unei cărți îți va oferi exact ce cauți.

Și mi-a. Plăcerea lecturii e magistral susținută de un umor fin care nu poate decât să-ți dea bună dispoziție. “Bărbatul care și-a uitat nevasta” este exact ce-ți trebuie când ai nevoie să-ți amintești că lucrurile trebuie luate mai puțin în serios.

Cărțile lui John O’Farrell ar trebui să se găsească în biblioteca fiecărui cititor, căci avem nevoie cu toții să ne amintim cât de important este să râdem.

Iar la final, câteva fragmente.

 

“

…

Când judecătorul a intrat, am fost șocat de faptul că nu purta tradiționala perucă.

-        - Vai, nu poartă perucă! m-am auzit spunând.

Judecătorul m-a auzit și s-a uitat la mine. Acum eram îngrijorat de faptul că poate purta o meșă, iar faptul că remarcasem cu voce tare că nu poartă perucă nu trebuie că a fost cel mai bun lucru pentru a-i intra în voie.

-        - Judecătorii de divorț nu poartă perucă, Vaughn. Nu suntem în ședința publică a unui tribunal, mi-a șoptit avocatul.

Și amândoi am încercat să-i zâmbim politicos judecătorului. Dar, din păcate, puterea mea de stăpânire nu a fost la cote atât de înalte încât să mă ajute să păstrez contactul vizual cu judecătorul și m-am holbat la creștetul stufos al acestuia.

…

 

…

Maddy și cu mine eram într-un tren. Se întâmpla înainte ca oamenii să aibă telefoane mobile deoarece nu era nimeni acolo care să strige, Sunt în tren!

…

-        Acesta este un anunț pentru pasageri … (se întâmpla pe vremea când eram numiți doar pasageri și nu fusesem încă retrogradați la a fi numiți clienți, ca să ne indignăm cu mai multă amploare când nu primim serviciul pentru care am plătit).

…. 

 

…

-        - Dacă știu cum e să-mi pierd identitatea?, a șuierat nevrând să-și creadă urechilor. Vorbești serios? Înainte să mă căsătoresc cu tine eram „Madeleine”. Nu „soția lui Vaughn” sau „mama lui Jamie” sau „mama lui Dillie”. Existam cu drepturi depline de-a fi eu. Eram Maddy, fotografa care își câștiga singură banii făcând ceva ce-i plăcea. Dar dintr-o dată nu a mai fost timp pentru asta și nimeni nu a mai vrut să vorbească cu mine despre mine. Totul a început să se reducă la: „Cu ce se ocupă soțul tău?” Și, „Câți ani au copiii tăi?” sau, dublă lovitură, „Deci copiii tăi vor merge la școala unde predă soțul tău?” Așa că, vezi bine, știu cum e să-ți pierzi identitatea. Da, chiar știu. Fiecare nenorocită de soție și mamă a știut asta încă de la facerea lumii.

…. “

Să ne trăiască!

Primele impresii despre Laura Rise - Deținută

Am țopăit prin casă, auzind ce cuvinte frumoase rostește Alexandra despre romanul meu, Laura Rise - Deținută.

Puteți urmări de la minutul 14:35, dând click aici.

Cum te cheamă?

Sunt obișnuită să intru în bucluc din cauza numelui meu de familie, dar prenumele nu a pus vreodată vreo problemă. Bine, hai, o singură dată, când cineva insista să-mi zică Iulia, menționând că e mult mai ușor decât Emilia.

Însă pare că se complică treaba și cu prenumele meu. Eram într-un taxi și mă întreabă șoferul, tam-nesam.

- Dar vă cheamă cu adevărat Emilia?

- Poftim?

- Dacă vă cheamă Emilia?

- Da, acesta este prenumele meu. Da.

- A, că pe mine mă cheamă Emanuel și m-am gândit că poate n-ați vrut să scrieți că vă cheamă Emanuela și ați pus Emilia, că e mai ușor. 

-  .... (sau cum ar zice o prietenă de-ale mele, cri-cri făceau greierii!)

Despre scris

 

Curiozități despre noul meu roman ֦Laura Rise-Deținutăʺ

Cuvântul era descoperit 😊. Veți înțelege după vizionarea videoului.

Recomandare de la prieteni

Cum arată maturizarea

De câțiva ani încoace remarc o schimbare. În ale culorilor. Nu am mai căutat și nici găsit preferințe pentru alte culori. Am rămas tot la galben, verde-smarald și mov (meuv, pentru prieteni).

În schimb, sunt foarte atentă la brazi. Mă delectez privindu-i și mi-a cășunat să mi-i aduc aproape. Cât pot și eu. De fapt, foarte puțin – cu o cană.

Și delectându-mă cu apropierea aceasta, stăteam și mă întrebam dacă nu cumva am atins maturizarea (sunt unii care o așteaptă, eu mai am încă rezerve), dacă această oareșce statornicie nu se poate denumi așa. Oare cum arată maturizarea?

Și am găsit răspuns. Când îţi comanzi o cană, dar mai cumperi încă una, de rezervă. Să fie și s-o ascunzi pe undeva, bine, ca în cazul în care o spargi pe una, să ai s-o înlocuiești. Dacă nici asta nu e maturizare?!

Recenzie „Corporația”

E vinerea mică, așa cum știm de la Morning Glory. Iar dacă sunteți în căutarea unei lecturi care să vă anime și să vă arate că nu sunteți singuri, „Corporația” de abia vă așteaptă.

Mulțumesc frumos, Alexandra, pentru recenzie!!

Domnul Aznavour, 2024

surs foto - imdb

Pe Charles Aznavour l-am îndrăgit de mică datorită unui serial, Chinezul, care mi-a plăcut foarte mult. Ajunsesem să cred că poţi reflecta cu adevărat la ceva, ba și găsi răspunsul, doar dacă plimbi într-o palmă câteva bile de metal. Tata este sigur cel responsabil pentru faptul că am aflat că pe lângă actor, Charles Aznavour era și cântăreţ. A fost suficient o singură dată să mă facă atentă că melodia care se aude la radio e cântată de Charles și gata, am devenit fan.

Am ascultat mai mereu Aznavour cu o melancolie duioasă, iar lucrul acesta l-am pus pe seama faptului că îmi amintea de copilărie, de vremuri în care dacă găseam câteva bile eram convinsă că pot fi nu numai un detectiv de renume, dar chiar îndeplini orice mi-am propus.

Peste ani, la Bohème avea să-mi amintească mereu de prima excursie la Paris (dar și Je veux a lui Zaz, desigur!) și cu cât treceau anii, cu atât versurile nu mai erau doar o înlănțuire melodioasă, ci pline de un înțeles clar conturat.

Acum, după ce am văzut filmul Domnul Aznavour, scris și regizat de Mehdi Idir și Grand Corps Malade, îl iubesc și mai mult pe Aznavour. E drept, filmul este o capodoperă, felul în care camera prezintă actorii, dialogurile, jocul actorilor și trimiterea - dar nu prea obositoare și nici căutătoare de senzaţional – către melodiile lui, îl fac unul dintre cele mai bune filme biografice.

Aflând povestea din spatele melodiei Je m'voyais déjà (cum m-a emoţionat, bineînţeles, să aflu povestea din spatele melodiei Emmenez-moi), am simţit pură admiraţie faţă de lupta perpetuă dusă de Charlez Aznavour în căutarea celebrităţii. Să poţi să crezi în tine când tot ce primești ca reacţii (de la critici, de la public) sunt invective și repetări constante că n-ai talent, că nu dai bine pe scenă, că n-ai voce potrivită și câte și mai câte, e foarte greu de dus, aproape imposibil (cine știe câţi alţi artiști n-au mai putut să o ducă până la capăt și au renunţat!).

Tahar Rahim, actorul care-l joacă magistral pe Aznavour, are o replică minunată în film – de azi voi munci și mai mult, mult mai mult până voi reuși.

Sigur, munca asiduă poate să-ţi aducă succes, dar nu îl garantează, aici intervine și rezilienţa, să insiști și să tot insiști chiar dacă cei din jur îți spun să renunți. Și vorbind despre succes și rezilienţă mi-am amintit de un comentariu primit la acest articol - Ce te faci dacă ideea ta e proastă, pur și simplu? Perseverare diabolicum est. Privind retrospectiv povestea lui Aznavour, acesta ar fi trebuit de mult să se oprească, căci avea multe motive s-o facă, dar a perseverat.

Și cum scriam chiar în articol, nici munca grea și nici reziliența nu-ți garantează succesul. Poate ce contează, la final, este că nu te-ai dezamăgit pe tine, ai continuat să crezi. Poate parcursul e cel mai important, și nu neapărat dacă obții sau nu ce ți-ai propus. Poate că ce trebuie cules, mai întâi, din munca grea sunt laurii propriei încrederi în sine.