Există cuvinte pe care le înveți dintr-o joacă pe lângă adulți care găsesc răbdare să-ți explice sensul lor. Și tot așa, la fiece pronunțare a acelor cuvinte, te vei găsi aievea în momentul în care ți s-a prezentat sensul lor.
Am învățat ce înseamnă cocean într-o toamnă, când mirosea metalic a must și buricele degetelor mi-erau lipicioase de la strugurii negri. Câteva găleți de porumb galben erau prin preajmă, iar alături ... alte găleți cu știuleți de porumb fără boabe. Ustensila care făcea diferența dintre cele două stadii avea dinți metalici, pe de o parte, iar pe de alta, o curelușă. Mâna bunelului o folosea cu pricepere.
- Adu-mi, te rog, peria aia de lângă găleata cu coceni, mă rugă mama.
- De lângă ce?
Și astfel am aflat despre existența cuvântului cocean.
De obicei, când înveți un cuvânt nou, îl repeți cu înfrigurare, pregătindu-te pentru momentele viitoare în care te vei găsi în preajma acestuia. Până acum, nu știu de câte ori l-am folosit. Însă azi, când mi-au trecut prin față doi bărbați cărând găleți pline cu coceni, l-am rostit în minte. A fost ca și cum mi-aș fi amintit de un poem învățat pentru vreo serbare școlară. Cuvintele par să aibă uneori o forță chiar mai amplă decât ne-am aștepta și par să dețină cheia călătoriei în timp.
