Ora de franceza

Am inceput sa studiez limba franceza in clasa a cincea. Cam la 3 ani dupa ce ma indragostisem iremediabil de limba engleza. Deci a fost o concurenta neloiala de la inceput. Ce-i drept, regulile gramaticale si putinul vocabular ce mi-au mai ramas mi-au supravietuit doar datorita calitatii de pedagog a profesoarei din clasa a cincea. Dansa ne-a invatat cantece, prilej minunat pentru mine de-a-mi exersa calitatile vocale: « La voilà, la joli' vigne!/ Vigni-vignons, vignons le vin » si bineinteles « Alouette, gentille Alouette/ Alouette je te plumerai ». 

Apoi, in liceu, am avut timp de doi ani o profesoara de limba franceza care nu a reusit deloc sa-mi trezeasca interesul pentru limba franceza. Singurul lucru interesant pe care il retin de la ora dansei este acela ca francezii raspund uneori « oue » in loc de « oui ». Ce-i drept, nici eu nu mi-am dat interesul. Stateam in ultimele randuri ale clasei si radeam cu colega de banca. Mi-amintesc ca odata m-a intrebat ceva, iar eu nu fusesem deloc atenta. Cum tocmai ma intrerupsese dintr-o sesiune de ras, am incercat sa vorbesc, insa din cauza efortului depus de a nu rade in continuare, vocea mea prinsese un ton gutural. Convinsa fiind ca nu ma simteam bine, doamna profesoara s-a induplecat si m-a lasat sa ma asez la loc. Si totul ar fi fost perfect daca, incercand sa se ascunda sa n-o vad ca rade, colega mea n-ar fi dat cu capul de calorifer, facandu-l pe acesta sa rasune in toata clasa. Dar am fost salvata. De rasetele celorlalti colegi. Ultimii doi ani de liceu au fost calvar. Bine, mai mult pentru ceilalti colegi. Si am sa explic imediat de ce. Clasa noastra fusese incredintata spre invatarea limbii franceze unui profesor al carui nume de familie nu mi-l mai amintesc, dar a carui porecla mi-a ramas in minte – Juju. Domnul profesor manifesta o pasiune extraordinara pentru limba franceza. Cred sincer ca dintre toti cei trei profesori de limba franceza, dansul era poate cel mai inflacarat. Partea proasta era ca nu stia 'sa dea mai departe', adica nu era pedagog. Astfel ca pentru dansul o ora normala de limba franceza se derula cam asa: scotea in fata clasei 5-6 elevi si ii punea sa recite textul lectiei (cel mai mare soc l-au avut primii ascultati, care nu stiau ca trebuie sa invete textul precum o poezie; dar nefericirea lor ne-a ajutat pe restul). Dar nu se oprea aici. Apoi, fiecare propozitie recitata trebuia refrazata in cel putin 2-3 moduri. Si aici se termina sesiunea de ascultare. Cu note proaste, cel mai des. Apoi, urma predarea. Domnul profesor ne citea textul, aratandu-ne cuvintele noi si dandu-ne sinonime ale acestora. Eu cred ca am fost printre singurii elevi care nu a fost supus acestui supliciu. Adica, de a recita un text in fata clasei. Ca si cel mult alti doi norocosi, eram atenta la ora si il priveam in timp ce ne explica. Pesemne ca faptul ca il priveam in timp ce ceilalti isi ascundeau nasul in caiete dorindu-si cu ardoare sa se termine ora cat mai repede, m-a salvat. Asta si faptul ca ora urmatoare imi aminteam ce ne povestise in timpul lectiei trecute, la predare, si ridicam mana. Insa doua lucruri mi-au ramas atasate de memorie din tot ce am « studiat » acei doi ani cu dansul. Ura feroce impotriva romanului de trista amintire « In cautarea timpului pierdut » de Marcel Proust (si asta nu pentru ca l-as fi citit vreodata, ci pentru ca timp de 5 saptamani – noi avand 4 ore de franceza pe saptamana - nu am mai facut nimic altceva decat sa auzim despre madelenele inmuiate in ceai, iar bietii mei colegi au recitat si refrazat fara oprire textul din manual). Si poemul « Les feuilles mortes » de Jacque Prévert. Pe care l-am auzit si cantat de Yves Montand, si asta datorita faptului ca domnul profesor ne-a adus un casetofon la ora.

De cele mai multe ori evit sa spun ca am studiat vreodata limba franceza. Mi-e rusine cand fac calculul numarului de ani in care mi-a aparut pe orar drept materie de studiat, iar eu mai mult de patru cuvinte nu pot lega. Insa, precum domnul profesor, mi-am gasit si eu cantecul. 

Politete

Sa fii politicos mai este inca apreciat. Ce-i drept, nu de multa lume, dar am observat o miscare de reeducare a maselor. Asa se poate explica si poza, care a circulat multa vreme de la o adresa de e-mail la alta, facuta unei table de scris pe care era afisat costul bauturilor. Un « te rog frumos » poate schimba pretul cafelei, facand-o mai ieftina. Adesea ma gandesc ca oamenii inaintati in varsta incurajeaza si fac uz de politete, insa mi-a fost dat sa intalnesc cateva exemplare absolut violente din punct de vedere verbal si gestic. Dar, ma rog, cu totii revenim la vorba ceea « fa ce zice popa, nu ce face el ». Zilele trecute m-am surprins zicand « da’ sa te ajut ». Am rostit de atat de multe ori propozitia asta incat nu ar fi trebuit sa am vreo nelamurire in ceea ce o priveste. Si totusi, de abia astazi am realizat de la ce vine acel « da’ ». Este forma contrasa a lui « da-mi voie ». Si din lene, am transformat frumosul « da-mi voie sa » in « da’ sa ». Stiu, suntem pe fuga, avem nevoie de un shortcut pentru orice (observati cat de usor mi-a fost sa scriu shortcut in loc de romanescul scurtatura), dar sunt lucruri de la care nu ar trebui sa facem rabat. Politetea este cu certitudine unul dintre ele. 

Solutii extreme

Intotdeauna mi-au placut dulciurile. Si mai mult, mi-a placut sa le diversific. Asa ca pe vremea cand Kinder Pingui nu aparuse pe piata, sa-mi bulverseze simturile, a trebuit sa gasesc diverse solutii. Una era deosebit de simpla si la indemana. Implica patru ingrediente. Un pahar, o lingurita, zahar si cacao. Asa ca imi cream formula magica si fugeam cu ea in dormitor. Insa de se intampla sa se auda miscari pe hol, ascundeam ‘potiunea’ sub pat. Ce-i drept, de multe ori mi-am amintit de ea, insa au fost dati cand nu s-a intamplat asa. Iar atunci cand mama dadea cu aspiratorul, un clinchet bizar venea de sub pat. Tot atunci, un alt clinchet venea de undeva de departe. De la mine. Sau mai exact, de la fata mea. Care cadea in scari, amintindu-mi ce era de fapt acolo.

Reteta gresita

Ai mei au stabilit de mai demult ca fac o cafea foarte buna. La ibric. Nu am stiut niciodata sa fac diferenta dintre o cafea buna sau rea. Cafeaua pe care o beau eu, si aia din cand in cand, este de fapt  lapte cu aroma de cafea. Dar am inceput promitator. Inainte de a ma remarca in fierberea cafelei, m-am desavarsit in mancarea ei. Mai exact, a zatului. Cum prindeam ceva zat, cum il amestecam cu zahar si il mancam. Fapt ce m-a inviorat o lunga perioada de timp. Pana cand m-au prins ai mei si mi-au explicat ca intelesesem complet gresit conceptul.

Cafeaua de dimineata

Nu mai stiu ce reclama stabilise faptul ca ziua buna se cunoaste dupa cafeaua bauta de dimineata. Insa stiu ca la mine acasa se savura cu drag, pe cat se putea, cafeaua de dimineata. Prima persoana care m-a invatat ce inseamna ‘a savura’ este sora mea. Ca oricare buna gospodina, mama avea si are (gratie faptului ca neindemanarea mea a avut si ea niste scapari) cateva seturi frumoase de cesti de cafea. Imi amintesc in mod special setul cu ceainic (sau cafelnic, nu stiu cum se numeste) alb cu margini aurii. Era superb. Si tocmai de aceea era pus intr-o vitrina, un pic la inaltime, pentru a descuraja eventualele atacuri asupra integritatii lui. Ei bine, dupa plecarea parintilor la serviciu, Sorel facea cafeaua si o turna in ceainic. Aseza apoi ceainicul si o ceasca cu farfurie pe o tava si se aseza in fata televizorului. Isi turna cafea in ceasca si savura tacticos. Pesemne ca atunci am realizat ca uneori e bine sa te grabesti incet. Mai ales daca o faci cu stil.

Gem de prune

Pe vremea cand gemul de prune era inca cerut de clientela, mama organiza obtinerea lui. Tata cumpara fructele. Dar ajutorul lui nu se oprea aici. De fapt, erau mai multe categorii de ajutor. Ajutor la spalarea fructelor si scoaterea samburilor. Ajutor la presararea de zahar peste fructe. Aici intram eu in joc. Nu stiu de ce, dar era momentul in care incepeam sa ma simt responsabila. Priveam atent cum zaharul se topea si o glazura apetisanta ramanea in urma acestuia. De abia atunci imi intelegeam pe deplin rolul. Si incepeam sa fac mici gustari. Sa verific, bineinteles, calitatea marfii. Pai, daca se strecurase o pruna acra ? Luam o pauza si priveam din nou gramada de fructe. Hm, putea totusi sa fie o singura pruna acra si ar fi stricat tot. Asa ca alegeam inca una. Eventual cea care lucea cea mai tare. Ma opream doar atunci cand consideram ca totul era in regula. Surprinzator, momentul coincidea cu aparitia mamei in incapere. Iar de se intampla sa ma prinda cu mana deasupra fructelor, ii spuneam – inainte sa intrebe – ca tocmai alungasem o musca si deci a fost bine ca am ramas sa pazesc fructele.

Fericire

Trei dame bine si un copil. Toti se rasucesc pe un balansoar cu patru locuri. De la stanga la dreapta. Se opresc. Ating pamantul cu varful picioarelor si se rotesc mai departe. De data asta de la dreapta la stanga. Copilul rade, privind fermecat la ele. Rad si damele. Mai ales la gandul ca cineva le va vedea de la fereastra si se va amuza pe seama lor. Ce nu stiu ele e ca nimic dintr-o asemenea priveliste nu poate deveni ridicol. Doar extraordinar de miscator. Sa traiesti « la mintea copiiilor » a fost atata amar de vreme pus la colt incat am ajuns sa credem ca e ceva rau. Ca ar trebui sa ne temem de a mai fi copii. Pun perdeaua la loc si nu-mi pot sa-mi ascund zambetul. De fapt, nici nu incerc. De undeva de afara razbate un « Eeeee! Ha ! Ha ! Ha ! »

O litera

Toate pasarile canta durega mea. O poveste despre vremi indepartate. Vremi cand nu era obligatoriu sa infasezi un tablou cu rama si geam. Vremuri cand fete nemaritate se intreceau la brodat. Cand pe inserat, in casa, nu exista zumzet ‘de fundal’ cu chip de televizor. Poate doar radio. Vestind ‘cotele apelor Dunarii’ sau ‘bang : Teatru radiofonic’. Pe atunci se creionau tipare, ce luau viata pe bucati albe de material brodate cu ata albastra, rosie, verde sau galbena. Si intr-o seara de iarna cineva a trantit prea cu putere usa si a lasat frigul inauntru, ori poate prea furata in discutie cineva s-a lasat si a cauzat literei ‘r’ sa se piarda in ‘g’. Si astfel tabloul din panza alba s-a transformat. Din pesimist in optimist. Ramanand inca viu in memoria mea. O panza alba, inflorata, agatata cu un cui de peretele de lut al unei case ce m-a adapostit candva.

Deschidere

Mi-amintesc primul parfum. Nu al meu. Al surorii mele. Era in forma de broasca testoasa. Corpul era din sticla transparenta, iar capul era insusi capacul. Auriu. Astfel ca ori de cate ori voiam sa-l folosim trebuia sa desurubam capul testoasei. Testoasa a rezistat. In ciuda tuturor trantelilor pe podea. Ajunsese un fel de bibelou norocos. Precum sticlele de sampon ale gospodinelor de alta data. Gospodine care nu se puteau dezlipi de o sticla cu forma sic, punand-o in vitrina. Intru admiratia vizitatorilor.

Norocul poate avea multe forme. Totul e sa crezi ca el exista. De pilda, zilele trecute ma gaseam zburand peste niste nori albi si pufosi cand mi-a cazut privirea pe una din aripile avionului. Un cerc cu patru suruburi distribuite in colturi de patrat si alte sase in afara lui. Cap, coada si cate 2 membre paralele. O testoasa, ce mai ! Si atunci, cum sa nu cred in noroc ?! Totul e sa nu afle tata. Caci iar ma va pune sa joc la Loto 6/ 49.  

A zbura

Acest bondar,

ce m-a invatat sa cant,

a bazait ca e Icar,

Si-a respectat propriul cuvant,

Si-acum e tanar si strengar.

Am ras cand l-am vazut zburand.

Privind in zare, am aplaudat.

Nu-i chip sa ma opresc. Visand,

alerg sub soare. Neincetat!

Un cor de tinere sperante

inainteaza mintenas.

Iar frezii poarta-n a lor brate

Si sunt condusi de-un iepuras.

Incepe!!!
Iar zgomotul e prefacut

in liniste si-n adiere

Si se transforma in trecut.

Caci azi cu ieri la brat pornesc

Si-mpartasesc aceeasi soarta.

Sunt prinse-n iures nebunesc,

Iar noi mai invatam inca o data.

Antiteza

Un batran se aseaza pe un scaun in metrou. Scotoceste in geanta si scoate de acolo ceva ce seamana cu o mapa. De acolo scoate o tableta. Si citeste. Langa el, o fata isi aseaza pe genunchi poseta. Trage fermoarul si scoate de acolo o carte. Nu resusesc sa vad titlul, insa pot citi pe coperta din spate numele editurii Albatros. Amandoi, batranul si fata, stau unul langa altul, dar sunt departe unul fata de celalalt, cufundati in lectura. Cufundati intr-o lume in care nu pare sa ajunga sunetul strident al soneriei telefonului mobil al domnului de langa mine sau disputa din ce in ce mai aprinsa dintre doua doamne care se intrec in laudarea odraslelor lor. Batranul apasa usor pe ecranul tabletei pentru a ajunge la pagina urmatoare. Aproape la fel de usor precum fata apuca intre degetul mare si cel aratator fila, dand-o de la dreapta la stanga.

Ii cuprind pe amandoi cu privirea si realizez ca in ciuda antagonismului dintre suporturile lor de lectura, amandoi impartasesc aceeasi sclipire de extaz in fata cuvintelor.

Cum l-am tinut de mana pe Denzel Washington

In vis. Bineinteles. Eram asezata pe un scaun intr-un amfiteatru. Toata lumea vorbea. Despre orice, insa mai putin despre ce avea sa se intample. Deodata s-a facut liniste si cativa barbati au intrat, unul dupa celalalt, in amfiteatru. Denzel era unul dintre ei. A refuzat politicos invitatia catre pupitru si s-a oprit printre noi. Statea la cel mult un metru distanta de mine. Privindu-l am realizat ca parea mai inalt si mai slab ca pe ecran. Deh, si ecranele astea trebuie sa cunoasca invidia. 
Povestea frumos despre calatoria pe care o facuse in dimineata aceea. Venise cu un vapor. Mi s-a parut excentric. Poate unde toata lumea calatoreste cu avionul. Apoi, s-a oprit si m-a intrebat cum i se spune in limba romana celui care conduce vaporul. A pronuntat cuvantul « capitan » cu atata bucurie, incat am avut strania senzatie de a fi prezenta la o regasire intre un sunet si un suflet. Si apoi am realizat. Oare nu ne doftoricim sufletele noastre cu poezii si cantece?! Oare fiecare dintre noi nu vibreaza mai mult sau mai putin la un tip de sunet?! Cum exista, de pilda, oameni care iubesc cum suna vioara si altii care sunt pe culmile dementei atunci cand sunt supusi ‘scartaitului infernal’, precum il numesc ei. Denzel m-a privit si mi-a multumit pentru ajutor, intinzandu-mi mana. Emotia m-a facut sa ma simt precum un copil in fata clasei, nevoit sa recite poezia invatata. Insa caldura mainii mi-a dat incredere ca fiecare emotie e binevenita si trebuie traita, nu invinsa.

Toamna

Toamna are un miros unic pentru mine. Miros de aracet si caiete noi cu foi veline. Miros de legume si fructe coapte. Si pamant afanat. Atunci cand micsorarea zilelor devenea evidenta, cand pe inserat aerul incepea sa ciupe la obraji, ai mei se gandeau deja la iarna. Tata era responsabil cu muraturile. Stateam pe langa el caci imi placea sa-i aud explicatiile (pe atunci nu eram in pana de rabdare), iar pe deasupra, nu era drum pe care sa-l facem amandoi fara ca el sa ma « premieze » cu vreo ciocolata pentru ca l-am insotit. Paseam amandoi, unul langa altul, iar el imi explica ce aveam de facut, implicandu-ma direct in responsabilitatea « actiunii ». Si avea grija sa impartim si laudele in fata mamei. Ba si mai mult, participam activ la degustarea muraturilor, iar tata avea grija sa-mi dea sa gust ce-mi place: morcov si gogonea rozie.