Morning's here! The morning's here, sunshine is here.

Cântecul lui Joey mi-a răsunat în cap când am văzut că răsare soarele. Apoi, am ascultat. Adevăratul cântec suna mult mai încântător. 
De ce să-l stric descriindu-l?! Mai bine vi-l prezint și vouă.

Zgomotul sacadat al vagoanelor de tren îmi pare de-a dreptul fermecător. Pe vremuri, oamenii de la țară știau ce oră este după trenul care trecea. Oare acum mai știu?! Pe mine m-a ajutat ceasul de la mână: ora cinci dimineața.

Tortul

Ziua de naștere a tatălui meu a fost zilele trecute. Nepotul meu, care se află în vizită la bunici, se poate să fi fost un cadou prea apreciat. 

Seara, când a fost întrebat cum și-a petrecut ziua cu bunicii, nepotul a făcut următoarea observație: mami, bunelu’ n-are tort! Și s-a retras discret din conversație. 

După o scurtă absență din cameră, nepotul s-a întors cântând La Mulți Ani și purtând o felie de pepene în mâini. Și tortul a fost creat. 
La fel ca o amintire de neuitat. Mai ales pentru bunelu’.

La mulți ani, copii!

Fragment din "Unchiul Andi - "Detectivul" și nepoții săi" de Vlad Mușatescu

- Al, băiețelule, e musai să le scrii copiilor o carte!

Înduioșat și eu de copilăreasca cerere a nepoțeilor de la Valea cu Urși, am stat o clipă pe gânduri. Apoi i-am spus mătușă-mi:

- Crezi că-i chiar atât de ușor să întocmești un volum cu povestiri pentru tinerii cititori?... Nu cred c-aș fi în stare... Până acum n-am scris decât romane de aventuri!

- Ei și? Îți închipui că nu le-au citit și ei? Te-nșeli, și încă amarnic... Pune-te, omule, pe treabă, și fă-le o carte mai pe-nțelesul lor!

- Cu basme? întrebai oarecum îngrijorat.

- De ce nu?!... Oare Făt-Frumos n-a fost și el un soi de detectiv? N-a luptat împotriva răilor de pe lume? Scrie-le niște basme moderne, cu balauri din zilele noastre, că există și azi, fii fără grijă!

Am zâmbit nițel pe sub mustață, apoi i-am declarat mătușă-mii:

- Bine! Bine, tanti Ralițo! Dar să nu-ți pară rău... Am să te bag și pe matale în carte!

- Ce vorbești? Semăn eu a balaur? s-a înspăimântat mătușă-mea.

- Oarecum! i-am răspuns bătrânei mele dragi. Însă unul care va stârni zâmbetul pe buzele mituticilor... Că faci atâtea boroboațe și încurcături, încât vei deveni o eroină adorată de cititori!...

Cum să gestionezi o dilemă

De când mă știu pe lume, am cunoscut două tipuri de oameni. Cei care spun că nu se poate și cei care spun că se poate. Și unii și ceilalți sunt fermi în credința lor. 
Precum copacul acesta din imaginea de mai jos.

Se poate. Nu se poate. Se poate?

Vlad Mușatescu - Unchiul Andi - "Detectivul" și nepoții săi

Măiestrică, e din nou ziua ta. Și cum am putea să te celebrăm altfel decât prin scrisul tău?!

Fragment

Și, în aceeași clipă chiar, primii o lopată în cap. Noroc că era de lemn. Lopata, nu capul.

- Aoleo! am strigat îndurerat, frecându-mi vârtos creștetul.

- De ce aoleo? ... Nu-ți pare bine că mă vezi? am deslușit imediat vocea mătușă-mii Ralița.

Nedumerit de pretențiile dânsei, care-mi mai cerea s-o și văd, și încă în plină beznă, după ce-mi otânjise scăfârlia, precum și de apariția ei atât de neașteptată, am rămas un moment fără glas.

- Ce-i cu matale aici? am răcnit după un timp, cât mai puternic, anume pentru a-i preciza mătușă-mii locul unde mă aflu, ca să nu mă pocnească iarăși în devlă.

- Măi băiete, cum de poți pune o asemenea întrebare? s-a auzit numai vocea lui tanti Ralița, deoarece pe dânsa tot nu o vedeam. Nu era firesc să fiu îngrijorată de situația voastră, a ta și a nevesti-ti, când am văzut cum a viscolit toată noaptea? ... De-aia am pornit către voi, să vă dezăpezesc! ...

- Tocmai din bariera Vergului? mă mirai eu, nevenindu-mi să-mi cred urechilor.

- Exact și întocmai! m-a informat mătușă-mea. Și mi-am luat și două lopeți cu mine...

- De ce două?

- Pentru c-așa aveam nevoie! Una, de lemn, ca să lucrez la zăpada spulberată, și încă una, de fier, să sparg ghețușca... E tehnic?...

Bucuros că o folosise pe cea mai întâi pomenită, și nu pe cealaltă, cu care mi-ar fi putut crăpa capul, mă felicitai că am o astfel de mătușă. Deoarece nu se prea găsește așa ceva, oricum și oriunde. Cu atât mai mult, cu cât bătrâna depășise de multișor vârsta de șaptezeci de ani.

Asta, în vreme ce locatarii din casa noastră mai aveau zdravăn până la pensie, dar dormeau pe sparte.

Bravo lor, halal oameni!

Câștigător

Dragul meu nepot mi-a dăruit un desen cu niște iepurași. Astăzi, iepurașii s-au văzut cu Șugu, înainte de plecarea acestuia. 

Șugu pleacă să-și întâlnească pe drept câștigătorul giveaway-ului de pe goodreads.

Iepurașii îți urează excursie plăcută, Șugu!

M(ucenic), 2016

Scriu sub imboldul unei puternice impresii lăsate de filmul “Ученик” (tradus în românește M(ucenic)).

Un personaj principal din film spune la un moment dat că pubertatea este o boală mintală care trece odată cu atingerea vârstei adulte. Mi-a plăcut asta foarte mult, cu atât mai mult cu cât perioada adolescenței pare să includă mereu elemente imposibil de explicat sau de anticipat. 

Filmul are în centrul său un adolescent, Veniamin, în căutare de sine și găsind un sprijin în valorile din Biblie. Mizând pe o dăruire până la capăt, Veniamin refuză alte alternative și de aici apar diverse situații conflictuale. Însă Veniamin nu este singurul care refuză să ia în calcul alte păreri sau opțiuni. O lume întreagă din jurul lui pare să trăiască în același mod, doar nu atât de dus la extrem.

Apar multe planuri în antiteză și nu am să deconspir din ele, însă o metaforă extraordinar de cutremurătoare apare la finalul filmului. Acea frământare în care societatea noastră se găsește de o bună bucată de vreme. Și anume a avea de ales între habotnicie și încercarea de a rămâne echidistant, ghidându-ne după evidențe.

Vă recomand acest film și pentru faptul că vă va surprinde cum nici măcar nu vă așteptați. 

Lansare de carte

“Aventuri de excursionist” se întoarce cu forțe proaspete. Duble, românești și englezești.

Autoarea și două minunate invitate vă așteaptă cu drag la lansarea ediției bilingve a colecției de scurte povestiri “Aventuri de excursionist”.

"Aventuri de excursionist" în ediție bilingvă

"De ce nu publici și în limba engleză?", am fost întrebată de prieteni care n-au limba română drept limbă nativă.
Și așa a apărut ediția bilingvă a colecției de scurte povestiri "Aventuri de excursionist".
Veniți joi, 6 aprilie 2017, la orele 18:30 în foaierul Bibliotecii Județene "Octavian Goga" din Cluj-Napoca să sărbătorim publicarea.
Vă aștept cu drag! Eu, autoarea, și două invitate prea speciale.
Ne vedem la bibliotecă!

Meserii

Priveam zilele trecute un episod din serialul The Wonder Years și mi-am amintit de cum am făcut eu cunoștință cu profesiile părinților mei. Știam, de exemplu, că tata lucra cu litere de plumb. De aceea aveam carnețele cu numele meu pe ele și ștampilă pentru biblioteca familiei. Dar un nume pentru ce făcea el nu aveam. Și întrebarea a venit într-o zi. De sub nasul învățătoarei, gata să completeze la sfârșitul catalogului profesiile părinților.

Mulți dintre colegii mei răspundeau lăudându-se cu oceanist și casnică. Și aveam să aflu apoi că niciunul dintre cuvintele ăstea două nu desemna un nume de specialist în medicină și, respectiv, cineva care tot cască. Când am ajuns acasă în după-amiaza aceea, tata m-a cadorisit cu zețar, iar mama cu bobinatoare. Le-am comunicat cu multă fală a doua zi învățătoarei.

Și mă gândesc că, pe atunci, nu știam noi, copiii, prea bine ce presupune niciuna dintre acele profesii; eram mândri că părinții noștri aveau un alt nume decât cel de familie, pe care îl purtam și noi. E drept că remarcam că unele profesii făceau impresie bună, dar n-am stat nicicând să analizez de ce. Eram mândră de părinții mei, munceau și lumea era mulțumită de munca lor. Ce mi-aș mai fi dorit în plus?!

Mă gândesc adesea că așa e acum și pentru nepotul meu. E mândru să ne știe ocupați, punându-ne chiar el o poreclă acum câțiva ani – servicioi.

Teoria bacșișului la români

Un restaurant undeva în România. Un străin cere nota. Felul în care vorbește limba română, accentuând litera r, îl dă de gol că nu este nativ. Ospătarul se întoarce cu nota și îi explică în limba română:

- Să știți că-n România bacșișul nu este inclus în preț.

- Da, știu. Tocmai de aceea aveți scris acest lucru pe notă în limba engleză. E cu dedicație pentru străini.

- Ă .. . Ospătarul e blocat.

Și mă gândesc, cum de a crezut ospătarul că un străin care vorbește limba țării în care se găsesc n-ar știi care îi sunt “tradițiile”? În plus, dacă l-ar fi considerat turist și total neștiutor, cum să ia în calcul că un turist învață limba țării de vizitat înainte s-o viziteze?!

"Supleantul" de Petru Popescu

Ori de câte ori citesc sau văd videouri despre oameni care au reușit să fugă din Coreea de nord și aflu despre stilul de viață de acolo, mă gândesc cu teamă că așa am fi trăit și noi astăzi de n-ar fi fost revoluția din 1989. Documentarul lui Adelin Petrișor mă face să mă gândesc că nu m-am dus prea departe cu acest gând. Mai ales că menționează că după vizita din 1971 la Phenian, Ceaușescu a fost impresionat de primirile fastuoase și a copiat modelul lor în România.

“Supleantul” se centrează pe legătura cu Zoia Ceaușescu, pe impresiile de la prima vedere, frământările de după, pe lucrurile neașteptate pe care aceasta le face ori zice. Și mai puțin pe decor; deși sunt amintite abuzurile, lipsurile, ba chiar și faima pe care o aveam în Germania de est pentru aceste lipsuri. Decretul 770 planează pe tot parcursul romanului precum un uliu care se învârte și învârte, până când se hotărăște ce pradă să prindă în ghearele sale.

Fiecare cititor păstrează în sufletul său câte o bucățică din cărțile parcurse. Din “Supleantul” păstrez acea dorință și căutare febrilă de libertate.

Visez și visez

Am cerut un cappuccino. A venit însoțit de un mic biscuit. Scrisul de pe ambalaj îmi captează atenția. “Visez și visez” citesc, și parcă în cap îmi rulează faimoasa melodie a lui John Lennon. Și prima dată când am ascultat-o. Bucătăria părinților mei, în care un radio își ia rolul în serios de a fi zgomot de fundal. Ignorat sau nu. Pe atunci nu știam ce înseamnă cuvintele alea, îmbinate atât de frumos cu ritmul melodic. Aflasem de la tata, pe scurt, povestea lui John Lennon și tonul lui îmi dădea de înțeles că îi părea rău de destinul cântărețului. Astfel că multă vreme melodia ajunsese să îmi fie sinonimă cu tristețea unui destin curmat brutal. Apoi, am înțeles limba și însemnătatea cuvintelor. Și nu știu de ce, dar mi s-a părut cu atât mai trist cântecul. Poate și pentru că nu puteam separa acel destin tragic de mesajul optimist al cântecului.

Dar astăzi, ambalajul nu ducea cu gândul la nimic tragic. Mesajul optimist, pesemne, că a învins. M-am întrebat adesea dacă e mai bine să visezi sau nu. Continuu să cred că e mai bine. Și cuvintele ăstea de pe ambalajul de astăzi par să suțină la fel.