Se spune că nimic nu rezistă o veșnicie. Și poate că așa și e, ce știu eu?!
Dar putem încerca. La fel cum cineva a
încercat să-și lase amprenta mâinii pe zăpada așezată pe tulpina unui copac.
Gest absolut futil, căci curând zăpada se va topi și nimic nu va rămâne în
urmă. Dar poza aceasta rămâne. Sigur, nu o veșnicie, dar îi mai continuă un pic
existența, chiar dacă sub o altă formă.
La fel cum continuă o amintire pe care
tocmai ce mi-a dăruit-o, prin poveste, tata. Care și-a amintit că pe când aveam
3 sau 4 ani, am încăput toți patru (mama, tata, soră-mea și eu) pe o sanie de
lemn. Acum, voi fi și eu păstrătoare a amintirii ăsteia, chiar dacă nu mi-o
amintesc deloc, fiind prea mică. Am pus-o alături de o altă dragă amintire cu
noi patru – la cinema, la filmul Doamna Doubtfire, cu care a început dragostea
mea pentru Robbin Williams.
Să lăsăm urme!
P.S. Dragă, mulțumesc pentru urma asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu