Când plâng, mă dizolv.
Când scriu, mă refac.
Îmi reconstruiesc carnea din hârtie,
îmi lipesc sufletul cu cerneală
până când tot ce doare devine poezie.
(strofă din poezia „De ce scriu când îmi vine să plâng? ”)
Naturalețea este cuvântul la care aș rezuma întregul volum de poezii al
lui Alex Andronic. Cu menționarea că naturalețea curge în două sensuri. Ai
senzația că poetul s-a așezat, a scris poeziile, și apoi ele și-au găsit drumul
spre cititor. Departe de mine gândul că ele ar fi fost scrise în grabă, însă
sentimentele, imaginile, senzațiile se arată cititorului cu un firesc
extraordinar. Iar de cealaltă parte, cititorul le accesează minunat de simplu.
Când lucrurile par simple, e multă desăvârșire în spate, măcar atâta lucru știu
și eu.
Am găsit fericirea
în mijlocul unei zile obișnuite,
într-un colț de plajă
unde scoicile înotau
fără teama că se vor îneca.
Am găsit plăcerea lecturii în romanele lui Alex Andronic („Confuz”,
„Întoarce-mă la mine” și „Rămâne-mi” ), și a fost o încântare să-l descopăr și ca autor de poezii. „Păpușarul”,
„Moneda iubirii”, „Spectacolul umbrelor”, „Coajă de lămâie”, „Ce-ar spune
timpul?” sunt doar câteva din preferatele mele.
E natural să simți, deși în ultima vreme îmi pare că suntem presați să
ne ascundem, să nu arătăm că simțim, că trăim, că vibrăm. M-am bucurat să
parcurg volumul „Ex Igni Natus”, să gust din ce are poezia mai înălțător și
să-mi amintesc că sunt om și că simt.
Iar la final, încă o strofă, căci nu mie trebuie să-mi dați crezare, ci
versurilor.
O voce șoptită mă descompune încet:
Succesul nu e al tău,
totul e o farsă.
Fiecare victorie miroase a înșelăciune,
ca o mască de ceară topindu-se la soare,
un truc ieftin pe care doar eu îl cunosc.
Privirea mea goală,
în oglinda îndoielilor,
vede un chip străin, mereu altcineva.
Succesele mele sunt mereu întâmplări,
accidente pe drumuri greșite,
în timp ce adevăratul eu stă ascuns în culise.
(strofă din poezia „Spectacolul umbrelor”)
