Vorbeam deunăzi despre deltă. Și, bine,
despre faptul că deși m-am născut la o aruncătură de băț de ea, n-am reușit s-o
văd decât pe când aveam vreo 24 de ani. Și asta grație unui prieten care avea
un prieten la Murighiol.
Ce ți-e și cu prietenii ăștia!
Ce ți-e și cu prietenii ăștia!
Datorită lor ajungi să vezi chestii
prețioase situate la poarta ta, dar pe care le-ai ignorat sau despre care ai
considerat că vei avea destul timp să le vezi altă dată.
Boala altă dată este boală gravă. O
scriu aici și pentru mine, dar și pentru voi. În caz că uit, să mă trageți de
mânecă. Nu de alta, dar timpul nostru este acum și nimeni și nimic nu
garantează pentru ce va fi mâine. Și știm asta. Precum știm că în fiecare
dimineață răsare soarele, iar seara apune. Sau tocmai poate pentru că o știm
așa, nu prețuim timpul? Să fie asta oare explicația?!
Deși era mijloc de august, am tremurat
cu sârg cât ne-am plimbat cu barca pe diverse canale. Ne-au bucurat extrem de
mult opririle. Una, și pentru că temperatura devenea prietenoasă. În special,
cu hainele noastre. Căci doar ele se găsiseră total neadecvate cu acei curenți
de pe acoloșea. Noi avuseserăm cele mai bune așteptări. Dar se dovediseră
înșelate. Așteptările, ele, adicătelea.
A doua, pentru că totul se calma.
Zumzetul răgușit al motorului bărcii dispărea, apa nu mai era tulburată de
cercuri și spumă albă declanșată de mișcarea noastră, iar când soarele ieșea
din nori (pentru că se nimerise tocmai bine și o zi în care norii jucau leapșa
cu soarele), căldura ne învăluia și cădeam totalmente sub farmecul ei.
Privind în zare, stoluri de păsări,
nuferi și pelicani brodau pete albe în peisaj. Este ceva în modul în care
natura te înconjoară și îți arată că tu, omul, îi ești de fapt la cherem. Și nu
invers. Deși ea te lasă să crezi asta. Este exact ca în povestea aceea pe care
mi-o spunea mama. Nu mai știu de unde o auzise ea, la rându-i. O poveste despre
cai. Cică se pun obraze la ochii cailor pentru ca aceștia să nu vadă, de fapt,
cât de mici sunt oamenii. Căci dacă ar ști, praf și pulbere i-ar face pe
aceștia și nici nu s-ar mai lăsa păcăliți să le care poveri.
Și cum stăteam noi așa, exact în
mijlocul unei mari puteri, priveam în jos către nuferi. Un miros acrișor urca
ușor către noi. Și atunci am văzut-o. Libelula albastră. Stătea așezată pe una
dintre frunzele verzi ale nuferilor. Apoi, ușor, a zburat. Am întins mâna și,
parcă la un semn, mi s-a așezat în palmă.
Și n-am să neg. Eu iubesc natura de
beton, orașul adică. Acolo mă simt în siguranță, când știu că nu există riscul
să îi tai calea vreunui șarpe. Însă momentul acela a fost magic. Și n-am cum să
nu admit că este tare frumoasă natura. Și plină de surprize.
Ca aceea pe care mi-a fost dat s-o
trăiesc în Montepulciano, Italia. Era seară și cazarea noastră era în afara
orașului. Am mers pe jos la dus, și când ne-am întors, am crezut că ne lumina
calea luna. Dar nu. Mii de licurici planau în jurul nostru, răspândind un ușor
freamăt. Mi-am amintit atunci că trecuse deja o vreme bună de când nu mai
văzusem licurici. De pe când eram copil și verile la oraș nu erau încă pline de
poluare. Pinul din fața blocului era, pesemne, locul lor preferat de întâlnire
căci acolo îi zăream în număr mare.
Și nu-i atât. Pesemne poluarea capătă
tot mai multă putere asupra naturii. Vorbind despre cele de mai sus cu o
colegă, cu vreo 10 ani mai tânără, am aflat că nu a văzut deloc libelule. Și
m-am gândit... de când n-am mai văzut vreo libelulă? De mult. Poate chiar de
când cu libelula albastră. Dar voi? Pe unde mai găsim acum libelule?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu