Ana Barton

Cărțile scrise de Ana Barton mi-au fost recomandate pe când mă găseam în timpul unui interviu de angajare. Na, ca să nu se zică despre mine că vorbesc doar de rău interviurile ăstea și că n-am decât experiențe nefaste. Iacată că am și experiențe frumoase la interviuri, cum ar fi faptul că o doamnă cunoscută la un interviu a fost atât de drăguță și a participat ca invitată la lansarea romanului meu, ‘Cusătoresele’, dar am și experiențe care s-au soldat cu recomandări de lectură.

Mi-am notat conștiincios numele scriitoarei, fiind în căutare perpetuă de scriitori români care să facă să tremure carnea pe mine. Nu știu despre voi, dar eu nu mai pot cu ‘doar filmele străine/ scriitorii străini’ au ceva de spus demn de atenția noastră. Așa că, ajutată fiind și de Vlad, strâng nume, citesc și fac recomandări de gustibus (căci am această hibă, de a nu mă putea desprinde de mine și ale mele gusturi).

Mai întâi, am citit ‘Pervazul lui Dumnezeu’. Iar carnea de pe mine a tremurat. De îndată mi-am procurat și ‘Nemuritorii de rând’ și am trăit o nemurire a simțirii. Mi-am comandat alte trei cărți ale Anei Barton și le-am păstrat acolo, precum mi-a zis chiar și persoana care mi-a recomandat-o, pentru vremuri de restriște, pentru vremuri în care am nevoie să simt că trăiesc, că mi-e viața sens și sensul din mine nu este și nici nu m-a rătăcit.

Citind ‘Mamifer’, m-am întors la copilărie. Acel copil care am fost și despre care menționează Ana Barton că e bine să ne păstrăm un pic atașați pentru a ne păstra binele din suflete.

Cuvintele ce se transformă în povești… E ceva magic în felul în care Ana Barton le înlănțuie. De parcă, citindu-le se deschid uși grele din vieți trecute și te găsești acolo, murdar de cerneală, fascinat de blândețea alor tăi, de fantasticul gând pe care îl aveai că erau atotștiutori și atotputernici, acei zei care se opreau seara din fuga lor pentru a-ți da cultuc de franzelă caldă, ceai de plante pe timp de iarnă, gogonea și morcovi aproape murați pe timp de toamnă târzie și vorbe de înțelepciune ce aveau să te însoțească mereu.

Și are Ana Barton o descriere în ‘Mamifer’ care sună rău a ‘acasă’. O descriere a femeilor minione, dar pline de zvâc și fermitate. Dar și nervi ce par să se desfășoare cu viteza luminii, însă se liniștesc la fel de repede după explozie.

Mi-e tare dragă scriitura Anei. Îmi pare că mă știe pentru că mult vorbește pre limba mea. Dacă vă găsește numele ei zâmbind de pe vreo copertă, luați-o cu voi. Veți trăi ceea ce se descrie adesea, dar se găsește rar – adevărata literatură.