Film și muzică

Am văzut de curând filmul Cu cele mai bune intenții (The Meddler) de pe Netlfix și vi-l recomand cu drag.

Mi-a plăcut mult și muzica, pe lângă personajul principal, Marnie, interpretată magistral de Susan Sarandon. Vă las mai jos o melodie care revine în buclă în timpul filmului.

Între două fronturi – Oana David

Romanul Oanei David este un îndemn la analiză, în special a prejudecăților, dar și la reamintire și conștiință istorică.

Aș greși dacă l-aș cataloga drept o poveste despre o iubire dintre un bărbat și o femeie (deși se prezintă povestea unui cuplu, e drept). Eu l-am înțeles drept un manifest pentru iubirea în toate formele (pentru familie, pentru țară, pentru tradiții, pentru oameni, pentru locuri, pentru trecut, pentru prezent și, mai ales, pentru viitor).

Dialogurile, chiar și cele ale cuplului, sunt abil concepute și nicicând nu-ți par fade sau fără substanță.

Descrieri minuțioase te poartă prin sentimentele și gândurile personajului principal, Luli, dar și prin locurile prin care aceasta trece. Partea în care este descris bombardamentul asupra Bucureștiului în primăvara anului 1944 este cutremurătoare, autoarea reușind să transpună cititorul chiar în miezul evenimentelor.

Vă recomand cu drag romanul Oanei David.

Speranța

Vizita noastră în Slovacia

Soțul meu a propus Slovacia pentru concediul din vara aceasta. Și cum am avut o experiență frumoasă în zonă (Slovenia), am fost încântată de idee.

Am început călătoria de explorare a Slovaciei din Kosice. Orășelul are un centru mic și cochet și seamănă, arhitectural vorbind, cu cele din Austria sau Ungaria (iar în România, cu Sibiu sau Sighișoara).

Presov

Vizita în Presov mi-a amintit un pic de experiența trăită în Albania, în ceea ce privește promovarea turistică a României.

Castelul Spis

Sunt multe castele de vizitat în Slovacia, dar noi am ales să-l vizităm doar pe acesta. Vederea este foarte frumoasă, iar vizitatorii sunt încurajați să vină să se bucure de un picnic în curtea foarte mare a castelului.

Vysoke Tatry

Munții Tatra fac parte din lanțul vestic al munților Carpați. În Slovacia, aceștia se împart în Tatra Mică și Tatra Mare.

Noi ne-am cazat într-o pensiune tare drăguță care avea și acces ușor la locul de unde puteai să iei telescaune pentru a urca în munți.

Kremnica

Un orășel liniștit și frumos, construit pe mine importante de aur. Cea mai veche mină din lume este încă în funcțiune aici. Și o vedere de sus, din turnul castelului.  

Satul Cicmany

Un loc potrivit pentru o scurtă oprire pentru a vă delecta cu priveliștea caselor din lemn pictate.

Banska Bystrica

Mi-a plăcut în mod particular acest oraș. Din păcate, am fost doar în trecere, dar merita măcar o zi de vizită. 

Nitra

Un orășel micuț cu un castel de vizitat.

Bratislava

Ca aproape peste tot în Slovacia, există suficient de multe statui de bronz și în Bratislava.

Și înghețată😊. Și Dunărea.

Komarno

Un orășel liniștit, chiar la graniță cu Ungaria.

Dacă nu știi, e posibil să ratezi centrul din centrul orașului Komarno. O bijuterie arhitecturală la care ajungi trecând printr-un mic gang se relevă vizitatorului.

Slovacia în literatură

Ce fel de scriitoare aș fi dacă nu aș manifesta interes pentru literatură?!

Ori de câte ori vizitez un loc (iată și o poveste amuzantă din Slovenia), îmi place să iau cu mine sentimentul pe care mi l-a lăsat locul. Așa că îmi cumpăr cărți scrise de autori locali și ceai.

Din păcate, nu am găsit cărți traduse mergând prin librăriile micilor orașe. Dar am avut noroc în Bratislava.

Din toate acestea, nu am reușit decât să citesc cartea Bellevue a Ivanei Dobrakovova (care mi-a plăcut), însă sunt nerăbdătoare să le citesc și pe restul.

Să combatem făcutul pe genunchi

Nu știu alții cum sunt ....

Ba știu. Multă lume mi s-a plâns, dar și eu am descoperit chiar de la primul job că multe lucruri se fac pe genunchi.

Dacă ar fi să se tragă o concluzie despre cum se muncește, în general, indiferent de industrie sau țară, ei bine, atunci s-ar stabili că una din procedurile în vigoare respectate este făcutul pe genunchi.

Nici n-am realizat cât de ușor am aderat cu toții la procedura aceasta. Și nu este un reproș neapărat adresat cuiva anume, nici industriilor, nici țărilor. Trăim în continuă schimbare, iar acest fapt se reflectă mai ales în modul în care livrăm sarcinile, și anume pe repede-înainte.

Am fost odată la un interviu de angajare care m-a convins să îndosariez postul/ compania la așa nu. Când posibila șefă mi-a spus că ce o bucură foarte mult este faptul că ea și echipa nu muncesc sâmbăta, alarma s-a activat. Asurzindu-mă chiar în momentul în care mi-a vorbit despre echipa din care face parte și care are nevoie să înțeleagă să nu mai ia lucrurile personal și că uneori proiectele sunt abandonate și că trebuie să facă față mai bine schimbărilor pe ultima sută de metri. Nici nu vreau să mă gândesc câte tablouri vii ale lui Munch se găsesc în acea echipă! Una este să fii adaptabil, și cu totul alta să ai drept singură certitudine că totul se schimbă, fără vreo planificare în prealabil.

Așa am ajuns să înțeleg că, adesea, dincolo de discuțiile despre valori, unele echipe lucrează de fapt după o singură strategie – făcutul pe genunchi.

Oameni suntem și se poate înțelege că nu totul poate fi prevăzut sau anticipat. Și, uneori, chiar e bine că este așa. Dar să susții proiecte fără un pic de planificare și viziune mi se pare de-a dreptul periculos.

De ce e periculos făcutul pe genunchi?

Motivația angajatului este principalul aspect care are de suferit atunci când lucrurile se fac fără să se discute prea mult când ceva se schimbă și sarcina de lucru trebuie livrată imediat. Chiar și pentru angajații care nu au abilități organizatorice foarte bine dezvoltate, un asemenea stil haotic poate dăuna.

Desigur, stresul suferit de către angajat crește la cote mari în momentul în care apar schimbări neplanificate, într-un timp de execuție foarte scurt. Odată cu stresul, bineînțeles că și sănătatea are de suferit. Câți dintre noi nu știm deja cazuri de colegi sau șefi care s-au îmbolnăvit din cauza stresului?!

Lipsa de strategie dăunează și productivității pe termen lung a unei echipe. Se vorbește din ce în ce mai mult despre strategie, dar am senzația că prea puțini înțeleg definiția unei strategii. Dacă o strategie are în vedere doar obiectivul și prea puțin resursele de folosit și nu anticipează eventualele probleme care pot apărea pe parcurs, nu vorbim de strategie. De asemenea, dacă actanții nu sunt informați cu privire la strategie și nu își pot aduce contribuția la diversele etape ale strategiei (fie prin indicații legate de proiectele la care ar participa, fie prin informații pe care le-ar avea cu privire la alți participanți și/ sau proiecte/ probleme/ avantaje etc.) și împărtăși din sfaturi/ cunoștințele lor, nici aceea nu este o strategie. Mai există și cazuri, desigur, în care actanților li se dă dreptul la cuvânt, dar lucrurile pe care ei le împărtășesc sunt ignorate. Nici aceea nu este o strategie.

 

Ce am descoperit eu că funcționează

Vă povesteam acum ceva vreme că am întâlnit la un moment dat la un job un sabotor. Nu conta cât de bine ne organizam noi în echipă, acea persoană ne trăgea mereu în jos și nu era chip s-o oprim cumva. Așa că am venit cu singura soluție pe care o aveam la dispoziție, și anume să-i dăm un alt termen limită decât cel după care ne ghidam noi (adică, mai devreme). Și a funcționat. Având niște timp alocat special în cazul în care ne întârzia, reușeam să ducem la bun sfârșit sarcina de lucru.

 

Proactivitatea se poate învăța?

DA.

Ca orice lucru bun, îi realizezi importanța în momentul în care nu-l ai. După mai multe experiențe, și gândindu-mă la ce mi-a lipsit pentru a livra un proiect sau o sarcină de lucru (metoda agile, ca să fiu exactă), am realizat că proactivitatea mă poate salva de multe bătăi de cap.

Cum se începe?

Ușor. Și schițând un plan, musai. Apoi, pas cu pas, dar și în funcție de necesități, vei învăța dacă ai nevoie de un plan mai elaborat (a se citi, mai detaliat) sau o simplă enumerare de sarcini de îndeplinit și oamenii responsabili pentru executarea lor.

Dar proactivitatea nu se oprește aici. Planul trebuie urmărit și verificat dacă se desfășoară precum a fost stabilit, și intervenit în cazul în care apar schimbări sau întârzieri.

 

Este minunat când dai peste oameni care se adaptează ușor și nu neg că nu este importantă această abilitate, mai ales în vremurile în care ne găsim.

Dar pentru minți mai liniștite, o productivitate în creștere, un nivel de stres mai scăzut și, de ce nu?!, o viziune pe termen lung, recomand proactivitatea și mai puțin făcutul pe genunchi.

Lucruri pe care nu vreau să le fac

Am început să revăd serialul After Life (Viața de Apoi) (2019), care m-a impresionat foarte mult și pe care nu contenesc să-l recomand celor care nu l-au văzut.

În primul episod, există un moment în care personajul principal Tony spune că s-a săturat să tot facă lucruri pe care nu vrea să le facă. Și m-am gândit, oare nu e valabil pentru noi toți?!

 

Am tras aer în piept și am realizat că am o listă întreagă de lucruri de care m-am săturat (fie că sunt participant activ sau nu):

1. Să-i văd pe incompetenți cum scapă netrași la răspundere

2.  Să-i văd pe aceștia de mai sus râzându-mi în față pentru că au scăpat netrași la răspundere

3.  Să fiu martor la cruzime, stupiditate și superficialitate

4. Să fiu trasă la răspundere pentru ceva ce n-am făcut, mai ales când am făcut

5. Să fiu supusă la dublu standard

6. Să mă repet întruna

7. Să nu fiu luată în serios

8. Să pierd timpul

9. Să fiu trasă la răspundere pentru că sunt proactivă și sugerez schimbări

10. Să fiu supusă la un tratament agresiv din partea unora

Dar voi, ce lucruri v-ați săturat să faceți?

Geamparalele

Am fost de curând la un concert de muzică rock și am auzit melodia asta reinterpretată. Mi-a plăcut, dar și mai mult mi-a plăcut că mi-a reamintit s-o ascult din nou. 

Recomandare cinematografică

(imagine preluată de aici)

Am descoperit recent un interviu cu Richard Dreyfuss care mi-a bucurat sufletul. Și mi-am amintit cât de mult îmi plăcea să-l văd jucând.

Așa că am văzut ‘Goodbye girl’ (Fata care își ia la revedere). Un film clasic minunat, cu un scenariu extraordinar, replici faine și joc artistic de neegalat. Vi-l recomand cu drag.

Două replici spumoase, desi sunt multe de reținut din film, m-au amuzat teribil dar m-au și inspirat.

Lucy: Ce, niciun pupic de noapte bună?

Paula: Nu. Sunt furioasă și nu vreau să-mi tulbur sentimentul.  

 

Elliot: Douăzeci de ani am tot pompat la egoul meu iar când am avut nevoie să iasă în față, el s-a ascuns în baie.

Învață să-ți asumi reușita!

Priveam interviul de mai jos cu actorul minunat Richard Dreyfuss. Chiar vă recomand din toată inima să-l vedeți și voi, vă va lumina în multe feluri.

Mi-a plăcut în mod particular când Richard Dreyfuss povestește despre un moment în care și-a complimentat un prieten. Acesta i-a răspuns că performanța actoricească nu i se datorează lui, ci muzei. Richard i-a răspuns: Dă-o încolo de muză! Când joci prost, tot muza e la mijloc?

Nu m-am gândit niciodată așa. Când reușim în vreo reprezentare artistică, tindem să atribuim reușita muzei. Și eu, ca scriitor, fac asta. Ori de câte ori cineva mă complimentează pentru cărțile mele sau pentru ce scriu, răspund că totul i se atribuie muzei.

Așadar, învățați să vă atribuiți reușita vouă, indiferent de arta pe care o reprezentați!

R.M.N., 2022

(fotografie preluată de aici)

Cum sunt foarte interesată să văd filmele noi românești, nu puteam să nu merg să văd noul film R.M.N.  regizat de Cristian Mungiu.

Până la sosirea în sală, m-am gândit că denumirea filmului este trimitere directă către o radiografie făcută personajelor. În sală, m-am gândit la numele țării, România, reprezentat fără vocale. După terminarea filmului, când sfârșitul m-a lăsat cu întrebări despre o serie de simboluri remarcate, am căutat păreri în diverse articole și am ajuns la alte variante, care mai de care mai interesante, printre care se numără ’rămân’ și ’român, maghiar, neamț’.

Mergând mai departe, către corpul filmului, Matthias se întoarce val-vârtej în satul său din Transilvania și descoperă că băiatul său nu mai vorbește în urma unei întâmplări care i-a cauzat multă frică. Preocupat să găsească o soluție cât mai curând pentru a-l scăpa pe fiul său de această frică, Matthias își împletește povestea cu alta, cea a unor muncitori sri lankezi, veniți să lucreze ca brutari în cadrul unei fabrici de pâine.

Lucrurile degenerează, iar satul este curând împărțit în două tabere – cea care susține plecarea muncitorilor sri lankezi și cea care nu o susține.

În căutarea mea de păreri despre finalul filmului, am găsit un comentariu care susține că filmul ar prezenta românii drept rasiști și xenofobi. Eu susțin că nu. Filmul joacă rol perfect de oglindă pentru oricine, fie el european sau de pe alte meleaguri. Sunt tratate teme universale, de la viață, moarte, discriminare, toleranță, dragoste la lupta pentru supraviețuire. Și apropo de universalitate, a fost frumos momentul în care copiii cântă balada Miorița în limba maghiară, potențându-i și mai mult semnificațiile.

Note discrete de realism magic mi-au părut prezente, pe ici pe colo – nu divulg, fiți doar atenți la băiatul lui Matthias. Spre finalul filmului e un moment care m-a sensibilizat teribil, construindu-se o piramidă simbolică băiat-care-ține-tată-care-ține-tată.

Cât despre final… ei bine, am câteva interpretări, dar n-aș vrea să divulg din greșeală din farmecul filmului.

Mergeți să vedeți R.M.N. al lui Cristian Mungiu. Este sublim, la fel ca melodia care-i îmbrățișează finalul.

Cât de des spui mulțumesc?

Mi se reproșează, rareori e drept, că spun prea des mulțumesc. Primesc mereu cu un zâmbet această remarcă pentru că înseamnă că, unu, ai mei m-au crescut bine, și doi, mă țin om umil și recunoscător tuturor celor care-și rup din timpul și energia lor să-mi dea o mână de ajutor.

Nu e o corvoadă pentru mine să spun mulțumesc și, cred eu, n-ar trebui să fie pentru nimeni. Dar știu că unii văd în asta o dovadă de slăbiciune.

De exemplu, am avut la un moment dat un șef care nu spunea, decât foarte rar, mulțumesc. Adesea, când ne găseam în ședințele de echipă, ținea să ne reamintească că lui nu-i place să zică mulțumesc. Explicația era că nu vrea să susțină un comportament infantil. După părerea lui, doar copiii aveau nevoie de încurajări și mulțumiri pentru a-și găsi stimulent în perpetuarea anumitor comportamente benefice sau acceptate de societate. Adulții, credea el, primeau în fiecare lună un frumos mulțumesc, sub formă de salariu. Ce nevoie mai aveau și de un mulțumesc spus de către șef?!

Cât despre colegi… există mulți care consideră că într-o echipă nu mai e rost de mulțumesc. Suntem toți în aceeași oală și nu ar trebui să ne mai formalizăm inutil. Ceea ce îmi amintește de o fază dintr-un celebru serial de televiziune. Un coleg îi spune altuia că a remarcat că există relații intime între el și o colegă. Acesta din urmă întreabă cum și-a dat seama de asta, iar răspunsul a fost că atunci când ea i-a oferit ceva, el nu i-a mulțumit – drept urmare, erau intimi pentru că nu făceau uz de un comportament social agreat.

 

De ce trebuie să spunem mulțumesc?

În primul rând, pentru că indiferent de relațiile în care ne găsim, de lucru și nu numai, nimeni nu este obligat să ne ofere ajutorul într-un mod nelimitat.

În al doilea rând, pentru că oricine are nevoie să primească recunoaștere pentru munca sa. De pildă, am primit de curând un mesaj de mulțumire pentru un proiect pe care l-am demarat în cadrul unei companii în care nu mai activez de ceva vreme. A fost foarte frumos să primesc recunoașterea că nu numai munca mea a fost bună, dar după atâta vreme încă mai este un etalon. Gândiți-vă ce ar fi făcut asta pentru motivația și implicarea unui angajat încă activ!

 

Dar tu? Cât de des spui mulțumesc?

Orezul hinlandez

Cred că viața e un orez hinlandez.

Să explic. Acum câțiva ani nepotul venise în vizită pe când locuiam la Cluj-Napoca. Ca orice gazdă care se respectă, mi-am zis să pregătesc și eu ceva pentru invitați (ai mei, soră-mea și nepot). Așadar, am făcut un orez ca în genul unuia mâncat la un restaurant uzbec și care mi-a schimbat cu totul părerea puțin bună pe care o avem despre orezuri.

Am combinat întocmai ingredientele, am folosit același tip de orez. A fost bun, dar n-a fost wow! (ca să citez corporatiștii). Asta și pentru că ai mei mâncaseră destul de mult orez în ultima vreme, deci n-avea cum să-i încânte oricum. Iar nepotul .... ei bine, nu-mi mai amintesc părerea nepotului despre orez. Însă îmi amintesc remarca lui pe când găteam orezul: Ce faci acolo, Eme, orez hinlandez?

Am râs mult la denumirea creată de nepot și păstrez cu drag acea amintire. Însă descopăr, odată cu trecerea anilor, că viața e un orez hinlandez. Te chinui, îți iei riscuri, faci totul ca la carte, ca la un moment dat să-ți iasă ceva hinlandez. Și nici măcar nu poți să te blamezi. Ai încercat totul, dar de partea cealaltă n-a ieșit cum trebuia.

E greu să nu disperi. Oameni suntem și cu toții ne dorim rezultate pe măsura eforturilor noastre. Dar când te găsești într-o situație în care te simți înfrânt, amintește-ți că fiecare dintre noi primește, la un moment dat, un orez hinlandez. Pe care îl mănâncă. C-așa-i în viață. Și-n ale gătelilor.

Ileana Vulpescu - Arta Compromisului

Scriitura Ilenei Vulpescu este precum un pahar de apă care ți se oferă înainte să îți dai seama că ți-e sete. Îl savurezi știind de abia atunci când apa îți atinge gura cât de multă nevoie aveai de apa salvatoare.

Fiecare carte a acestei mărețe scriitoare e îndemn la reflecție, la destuparea urechilor și a minților.

Propoziția cea mai frumoasă pe care o păstrez din această lectură (Arta compromisului) este: 

Să nu spui tot ce știi, să nu crezi tot ce auzi, să nu faci tot ce poți face!