Cred că viața e un orez hinlandez.
Să explic. Acum câțiva ani
nepotul venise în vizită pe când locuiam la Cluj-Napoca. Ca orice gazdă care se
respectă, mi-am zis să pregătesc și eu ceva pentru invitați (ai mei, soră-mea
și nepot). Așadar, am făcut un orez ca în genul unuia mâncat la un restaurant
uzbec și care mi-a schimbat cu totul părerea puțin bună pe care o avem despre
orezuri.
Am combinat întocmai
ingredientele, am folosit același tip de orez. A fost bun, dar n-a fost wow!
(ca să citez corporatiștii). Asta și pentru că ai mei mâncaseră destul de mult
orez în ultima vreme, deci n-avea cum să-i încânte oricum. Iar nepotul .... ei
bine, nu-mi mai amintesc părerea nepotului despre orez. Însă îmi amintesc
remarca lui pe când găteam orezul: Ce faci acolo, Eme, orez hinlandez?
Am râs mult la denumirea creată
de nepot și păstrez cu drag acea amintire. Însă descopăr, odată cu trecerea
anilor, că viața e un orez hinlandez. Te chinui, îți iei riscuri, faci totul ca
la carte, ca la un moment dat să-ți iasă ceva hinlandez. Și nici măcar nu poți
să te blamezi. Ai încercat totul, dar de partea cealaltă n-a ieșit cum trebuia.
E greu să nu disperi. Oameni
suntem și cu toții ne dorim rezultate pe măsura eforturilor noastre. Dar când
te găsești într-o situație în care te simți înfrânt, amintește-ți că fiecare
dintre noi primește, la un moment dat, un orez hinlandez. Pe care îl mănâncă.
C-așa-i în viață. Și-n ale gătelilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu