Despre o casă

Am descoperit, ascultând Radio România Cultural, un proiect dedicat Anului Centenar. În fiecare luni, în cadrul emisiunii "Orașul vorbește", o casă din București își spune povestea.
Întâmplarea a fost să trec chiar într-o luni pe lângă o casă din cartier la care mă tot zgâiam de vreo două luni încoace.
Prima dată, am zărit-o la apus. Terenul vilan din față și blocul din spatele ei m-au făcut s-o remarc mai ușor. Dar nu doar contrastul a avantajat-o. Patina timpului a atins-o și îi dă un farmec aparte.

Zidul din cărămidă probabil că a funcționat la un moment dat drept sprijin pentru o boltă amplă de struguri parfumați.
Pesemne că noul trebuie să se fi mutat acolo. Altfel nu-mi explic aparatul de aer condiționat și parabola TV.

Coșurile din cărămidă roșie și stâlpii electrici din lemn accentuează senzația că m-am întors în timp, fără vreo mașinărie fantastică. Boltele ferestrelor continuă să-i confere un aer nobil deși starea de neîngrijire e avansată.

Probabil că dacă mi-ar vorbi, casa aceasta ar avea multe lucruri interesante de povestit. Și nu mă refer doar la baluri, costume frumoase, muzici fermecătoare și oameni aleși. Mi-ar explica, poate, cum s-a schimbat lumea de când a fost ea construită și cum, totuși, nu s-a schimbat. Nădăjduiesc să cred că dacă ochii mi-s bucurați la vederea ei, așa trebuie să li se fi întâmplat și celor ce au construit-o. Cu care, deci, am multe în comun, bucurându-mă și eu la vederea frumuseții. Uneori ne e greu să păstrăm legătura cu trecutul. Considerăm că e apus și nimic din el nu se mai regăsește în prezent.
Și, totuși, da. Ceva se regăsește. Frumusețe.