Poezie

Mi-a plăcut mereu să văd partea plină a paharului. Și nu știu de ce, dar am căutat mereu locurile ‘cu voie bună’. Cât despre glume și poftă de râs, doar pereții care nu s-au dărâmat din cauza râsului meu mai pot depune mărturii.

Oameni printre oameni mi-au demonstrat ani la rândul că mai e loc în lumea asta pentru încredere în semeni, pentru bunătate și zâmbete.

Postarea asta este despre unul dintre aceștia. Mai e loc de poezie si cuvinte  frumoase.

Dintr-un buchet  de 10 poezii, am ales-o cu mare fremătare pe cea care onorează nuvela ‘SuntVeteran!’.

Sieranevada, 2016

Filmul 'Sieranevada', regizat de Cristi Puiu, îmi pare a avea structura unei cepe. Foiță după foiță, descoperi fețe noi ale unei persoane, ale unei întâmplări, ale unei relații. Personajul principal al filmului îl constituie familia românească neaoșă. Și mă bazez pe această concluzie după râsetele din sala de cinema cu privire la 'momentele din familie'. Ceva, chiar și cel mai nesemnificativ detaliu din peliculă se regăsește în familia noastră, a tuturor.
Varietatea de subiecte dezbătute în cadrul filmului e largă. Fie tânăr ori bătrân, ceva din film rezonează cu/ în noi. Preferatul sau urâtul subiect, comunismul, este tratat și el. Dar discuția nu se oprește aici. Sunt dezbătute și clișeele după care ne tot încăpățânăm să ne conducem viața; netul și ce importanță are în viața noastră și teoria conspiraționistă.
'Sieranevada' ar putea fi catalogată drept o comedie. Ceea ce n-ar fi incorect. Sunt faze din film la care râzi cu lacrimi. Dar aș greși să cataloghez astfel filmul într-o manieră seacă și demnă de îndosariere sterilă.
'Sieranevada' e exact ca în imaginea de mai sus. Un tablou, și pentru cine dorește o capodoperă. Dar nu un simplu tablou. Un tablou în mișcare, precum ochii Giocondei care ne urmăresc oriunde ne-am muta. Este reprezentarea vie a românismului (și nu acela de care trebuie să ne rușinăm), așa cum a evoluat el în ultimii 27 de ani.

Din dragoste

Pentru Toma.

Henriette Yvonne Stahl – “Mătușa Matilda”

Am îmbrățișat fiecare scurtă povestire ca pe un plai nou, cu puncte de vedere diferite, cu personaje cu frământări intense, cu vise, cu năluci, cu temeri, cu bucurii și tristeți, atât de compacte încât te transpun acolo, alături de personaj, de parcă ființa asta a ta ar fi făcută din plastilină. Și te poți transforma și transforma până la ultimul cuvânt de pe ultima foaie citită. Iar apoi rămâi un pic debusolat pentru că tocmai îți intrase în obișnuință să fii cameleon, dar bucuros că poți privi în urmă și savura călătoria.

 Fragmente din două povestiri:

“Casa albă”

“…

Iată ce citisem: ’O servitoare fusese bănuită că a furat de la stăpân o sumă de bani. Dusă la poliție, ca să mărturisească, fusese chinuită. De spaimă și de durere, servitoarea a înnebunit. Hoțul cel adevărat a fost descoperit după trei zile. Servitoarea a fost închisă într-un azil. Cazul se cercetează.’

(…) Căci orice, orice mi se părea suportabil pe lume: și boli, și nenorociri, și cutremure... dar oamenii, oamenii care chinuiesc pe alți oameni, lucrul acesta întrecea puterile mele de îndurare. Lucrul acesta nu-l puteam înțelege... Lucrul acesta mă usca de vlagă, îmi măcina credința. Îmi dădeam seama că viața este făcută dintr-o esență superioară inteligenței omenești; (…) îmi spuneam, ceea ce a fost urât a existat, și ceva bun nu șterge ceva rău, ci stă alături. Totul este etern. Nimic nu poate fi șters.

…”

“Onofrei și rostogolirea de sus”

“Ploua mărunt. Onofrei nu avea umbrelă. Adică, o avea acasă și uitase să și-o ia. De câteva zile nu se simțea în apele lui, iar ploaia fiind și ea lichidă îi reaminti cu atât mai dureros că nu se simte în apele lui.

.... ”

Guguștiuc

Ori de câte ori aud un porumbel emițând sunetul “guguștiuc”, îmi miroase a paie încinse, adunate pentru o ciorbă cu leuștean. Brusc, sunt transpusă într-o cameră în care răcoarea pereților de lut învinge dogoritul soarelui de august. E calm și atât de liniște încât se poate auzi musca din camera alăturată.
Mirosul perelor verzi, aduse în casă să se coacă mai repede, domină peste toate. Chiar și peste patul-hamac, în care eu și verișoara mea stăm așezate, așteptând să treacă ora de somn. Ne ținem, însă, ocupate. Inventăm cu mâinile un alfabet nou, încercând să vorbim fără să ne deconspirăm că nu dormim. E și asta o îndeletnicire cu care ne-am obișnuit, fiind adulți. Să devenim din ce în ce mai pricepuți în a mima ceva ce nu e.
Dar e prea bine aici la “guguștiuc”, iar mirosul de pere vindecă tot. Chiar și ipocrizia. 

Am o bucurie-n mine!

Mama mi-a povestit, de curând, cum mă manifestam atunci când eram bucuroasă, fiind copil. Pe lângă zâmbetul din dotare, adăugam și exclamația: Am o bucurie-n mine!
Mă gândesc că e un pic bizară formularea, dar până la urmă nu eram deloc departe de adevăr, bucuria chiar era în mine, și de acolo doar putea ieși în afară.
Iar în afară am tot găsit bucurii, printre care aceea de a primi un buchet de flori nemuritor cu boboci încrustați de poeme.

Încă nu mă rabdă inima să desfac minunăția, atât de atent aranjată, însă un boboc tot am desfăcut. Celelalte vor fi cu "va urma".

Excursiile vin pe litoral!

Călătorului îi stă bine cu drumul. Iar drumului îi șade și mai bine dacă este aventuros.
Cartea "Aventuri de excursionist" a ajuns la Constanța. Primiți-o cum se cuvine!

Horațiu despre Mălăele

Anticariatul să trăiască!
Parcurgând textul și privind caricaturile și pozele incluse, ai senzația clară de-ai auzi vocea domnului Mălăele susurându-ți la ureche. Pesemne că la unii talentul dă pe afară și inundă tot ce ating.
'Horațiu despre Mălăele' e o scriitură de o fragilitate distinsă, o odă adusă marilor sale muze de care a avut norocul să se înconjoare, dar mai ales o satiră aștimnoicine.

Durabila iubire – Ian McEwan

Un balon care declanșează o furtună. Sentimente intense care își arată rezistența atunci când la cele două capete acționează forțe.

O carte care trimite la introspecție și la o căutare avidă a răspunsului la întrebarea: cum arată o iubire durabilă? Suntem siguri că percepția noastră e una corectă?

Halo

O frunză lată. Suficient de lată să reziste sub asediul picăturilor greoaie de ploaie ce se lovesc cu putere, creând un ritm banal, dar atât de fermecător. Și Luna. Da, ea. Înconjurată de acel halo de pulbere luminoasă, pe care, darnică, îl împrumută adesea și altora. O frunză lată și verde în halo de lună. O briză ușoară, mustind a ierburi ude.

Fiecare om cu clepsidra lui – Haralamb Zincă

Cartea asta m-a cucerit de la început cu o întâmplare al cărui erou a fost Vlad Mușatescu. Dar apoi, m-a prins în mrejele sale cu relatări superbe din colțuri de lume oarecum familiare. Cumva, trecerea anilor pare să nu afecteze firea popoarelor.

Haralamb Zincă scrie cu patos despre oamenii cunoscuți în timpul celui de-al doilea război mondial, când s-a înrolat voluntar în armata sovietică.

Familie, amintiri și prieteni sunt personajele sale principale. Și peste toți domină acea clepsidră invizibilă, care ține contul zilelor noastre. Un super-personaj este mama, prezentat în ultimele file ale romanului. Și totuși, clepsidra ne poartă pe noi, sau noi purtăm clepsidra?!

Un fragment aici.

Un câine ca o gâscă

Mă tot zgâiesc cu frică de fiecare dată când intru pe strada pe care locuiesc. Acum câteva săptămâni, una dintre vecinele care locuiește la casă a decis să scoată câinele lup la plimbare. Fapt cât se poate de onorabil. Problema e că dânsa consideră că atât timp cât câinele dânsei nu este agresiv cu ea, n-are cum să fie nici cu ceilalți oameni care merg pe stradă. Așa că i-a dat drumul singur pe stradă, să se plimbe. Precum făceau bunicii noștri, la țară, dând drumul gâștelor pe stradă.

Prima dată când l-am văzut liber pe stradă și neînsoțit, mi-a înghețat inima. Am așteptat o vreme la colțul străzii, să se îndepărteze de blocul meu, iar apoi, pâș-pâș, am pătruns în clădire.

A doua oară, un copil a apărut dintr-o curte și a dat nas în nas cu plimbărețul nostru. Groaza i s-a răspândit cu repeziciune pe față. A început să plângă și a dat să fugă. De nu știu unde, stăpâna câinelui a ieșit în poartă și i-a strigat să nu fugă. ‘E foarte important să nu fugi!’, a țipat ea. E bine că se mai găsesc încă oameni care să ne spună ce e foarte important să nu facem. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi apărut la timp.

N-am nimic contra plimbării câinelui! Desigur că trebuie și el scos din spațiul îngust din curte și plimbat. Dar cu lesă și stăpân. Cu atât mai mult cu cât e un câine lup.

Și tocmai când scriu aceste rânduri, o doamnă își plimbă doi câini mici, cât să încapă într-un buzunar de mantou. Ambii în lesă.

Hai că se poate să facem un mic efort și pentru ceilalți!

Și, uite, de asta îmi plac mie anticariatele!

Păi, în ce carte 'de astăzi' mi-ar mai povesti cineva despre Vlad Mușatescu?!

Cu riscul de a mă repeta: Vlad dăinuie!