Arta conversației

Nu am fost niciodată genul de om care intră ușor în vorbă cu cineva sau care inițiază o conversație. Mi-amintesc, când eram mică, cum îl priveam fascinată pe tata intrând în vorbă cu oricine, inițiând conversații cu străini cu care era nevoit să împartă o sală de așteptare, vreun vagon sau, pur și simplu, statul la coadă.

De cele mai multe ori se schimbau banalități, dar alteori se făcea schimb de glume, informații utile sau chiar neașteptat de frumoase. Și când se întâmpla asta, înțelegeam că nu e chiar lucrul cel mai rău să spargi tăcerea, să îndrăznești nu numai să recunoști prezența altcuiva, dar și s-o celebrezi. Apoi, să-ți iei la revedere ca buni prieteni, fiind conștient că s-ar putea să nu te mai revezi niciodată.

Mic dejun la pensiunea Rapsodia, Suceava. Ne-am așezat la o masă mare, la care era așezată și o doamnă mai în vârstă. Ascultând-o vorbind cu personalul, am înțeles că este străină, așa că am salutat-o în limba engleză și am așteptat cuminți să vină mâncarea. Am schimbat câteva zâmbete cu doamna, dar tăcerea rămânea onorată. Și-apoi cu un simplu ‘îmi pare rău că nu vorbesc limba română și e mereu trist să nu poți vorbi cu oamenii când le stai alături’, într-o engleză foarte bună, doamna a inițiat cea mai frumoasă discuție la mic dejun avută vreodată, și mi-a dat o lecție și despre arta conversației.

Pe vremuri, nu existau alte forme de combatere a plictiselii, așa că schimbai o vorbă dacă nu aveai o carte de citit sau un rebus de completat. Azi, ne îndreptăm privirile în jos chiar și când nu ne uităm în ecrane, încercând să evităm contactul vizual cu ceilalți.

Sosită în România cu un grup de motocicliști, doamna ne-a povestit despre peisajele și oamenii întâlniți. Deși depășea cu siguranță vârsta de 65 de ani, avea o luciditate și un zvâc rar întâlnite chiar și la tineri. Vorbea frumos și zâmbea adesea, iar în ochi i se putea citi setea de a vedea și a înțelege cât mai multe lucruri. Părul ei alb îi trecea mult peste umeri și purta un singur cercel lung, în urechea stângă. Plecase deja de trei luni de acasă și trecuse suficiente granițe, însă cea de la noi a fost cea mai grea – iar asta i-a amintit de un trecut în care trebuia să aștepți cu orele ca hârtiile să-ți fie atent verificate, în timp ce niciun zâmbet nu trebuia schițat pentru a nu-i trezi suspiciunea vameșului. Era impresionată de câte biserici văzuse și cât de multe se găseau construite numai în orașul Suceava. Dar cel mai mult, o impresionase amabilitatea și generozitatea oamenilor întâlniți de când trecuse granița României. În special a celor mai săraci și care nu cunoșteau vreun cuvânt în altă limbă. Zâmbea, povestind mișcată despre cum îi prinsese ploaia pe un drum de țară și s-au adăpostit cu motocicletele sub un copac. Curând, au auzit o voce. Nu înțelegeau ce li se zice, dar din limbajul trupului bătrânei ieșite în poartă, înțelegeau că erau chemați să intre în curte, să se adăpostească de ploaie. Au făcut și ei semn că este în regulă, că vor aștepta acolo oprirea ploii și că nu vor să deranjeze. Dar bătrâna insista, dând de înțeles că era pericol de fulger să rămână acolo. Așa că au urmat-o într-o curte sărăcăcioasă, unde au fost primiți călduros și de unde au plecat doar la încetarea ploii. La plecare, și-au spus mulțumirile pe cât au reușit ei prin semne, triști că nu puteau exprima mai multe prin cuvinte.  

Și uite așa, prin ascultarea poveștii doamnei, am primit și noi cadoul de umanitate, când n-ai nevoie de prea mult ca să faci un bine. Dar din dar se face Rai, ne tot zicea tata când eram mici. Și da, tata are dreptate.