Vorbeam zilele trecute despre abac și ne-am lansat într-o adevărată discuție despre calcule. Îndeosebi, despre metodele pe care le folosim pentru a calcula.
N-am făcut prea mult uz de abac pe când eram copil, dar îmi amintesc de
o metodă ingenioasă pe care am descoperit-o pe când eram profesoară de limbă
engleză la un afterschool.
Terminasem ora de limbă engleză și îi supravegheam pe copiii de 8-9 ani în timp ce-și făceau temele la matematică. Direcțiunea ne rugase ca noi, profesorii, să fim foarte atenți și să nu-i lăsăm pe copii să-și rezolve exercițiile și problemele cu ajutorul calculatorului.
Îmi luasem rolul în serios supraveghindu-i pe cei mici, când unul dintre
ei mi-a captat atenția. Apropiindu-mă discret, l-am rugat pe băiețelul în cauză
să scoată de sub bancă instrumentul cu care se ajuta. Destul de mirat, dar în
același timp și rușinat că fusese prins asupra faptului, copilul mi-a arătat una
dintre labele picioarelor.
Uitându-mă mai bine, am realizat că avea ambele picioare aduse pe scaun.
L-am întrebat consternată ce făcea.
Mi-a răspuns cu multă naturalețe că acel calcul la care lucra depășea numărul degetelor de la mâini, și astfel a purces să se ajute și cu cele de la picioare.
Momente ca acesta reprezintă o mare parte din farmecul de a fi profesor.
