Țipătul

Da, impresia voastră este corectă. Este aici o referință la acel tablou pictat de Munch. L-am văzut astăzi pe viu, dacă doriți.

Un câine mare ciobănesc stă mereu de pază la intrarea unei firme, peste drum de casa mea. Îl știu, din vedere, de mai bine de doi ani, timp în care m-am convins că pe lângă fioros, câinele ăsta trebuie să fie și foarte dur și sprinten. Și așa a rămas în mintea mea de când l-am văzut prima dată.

Până în seara aceasta. Când, ușor ridicat de pe labele din față, țopăia de abia – de abia, încercând să se întoarcă pe o altă parte. Câinele acesta mare. Mare și fioros și puternic. Dar și sprinten.

Și aici a fost țipătul. Îmbătrânim. Cu toții. Se pare că nimeni nu are parte de vreo învoire. Nu știu care este ordinea, însă fiecare va ajunge mai puțin sprinten, mai puțin fioros, mai puțin ager. Fără excepție!

Oameni buni, ignorați grijile legate de azi sau ieri! Lăsați-le acolo unde v-au găsit și nu le cărați pe umerii voștri pretutindeni. Preocupați-vă doar de cele importante sufletelor voastre.

E greu. Știu că e greu. Grijile de la serviciu ne acaparează adesea. Serviciul este important pentru că el ne ajută să ne plătim facturile, să simțim că suntem importanți, că putem să ne dezvoltăm abilitățile și să ne însușim altele noi, că putem avea un țel comun cu alți oameni la fel de motivați ca noi, că învățăm constant ceva nou despre noi și domeniul care ne interesează, că ne simțim utili și că adesea rodul muncii noastre ne face să ne simțim atât de mândri încât plutim. Însă, indiferent de cât de pasionați ați fi de serviciul vostru, amintiți-vă că viața nu este făcută doar din muncă. Îndepliniți-vă cu sârg atribuțiile, însă nu uitați să trăiți!

Oamenii dragi sau membrii patrupezi ai familiilor voastre, ei sunt cei care vă vor binedispune când ziua a fost prea grea și nu găsiți sensul în nimic. Ceea ce îmi amintește de o vorbă foarte frumoasă cu privire la balanța lucru-familie – Aduceți tot ce e mai bun cu voi la muncă, iar resturile le duceți acasă?!

Și nu este în rândurile mele nicio urmă de pesimism. Așa e firea lucrurilor; așa este în fizică – nimic nu se pierde, totul se transformă. Nu vă grăbiți să vă întristați! Priviți în interiorul vostru, pe lângă voi și nu mai amânați.

Cursul acela de canto la care tot amâni să te înscrii? Sună azi. Vrei să înveți să înoți și să-ți învingi frica? Vrei mai mult timp pentru tine, dar ți-e teamă să ți-l iei pentru că ai părea egoist? Azi e ziua să faci ce tot ai amânat de mult. Nu mâine, nu poimâine, nu peste două luni când ‘vei avea mai mult timp pentru asta’.

Un țipăt tulbură liniștea pentru un moment, iar apoi efectul lui dispare. Aveți dreptate. Este nevoie de ceva care să prelungească starea de conștientizare a celor scrise mai sus. Transformați un obiect drept gardianul hotărârii voastre. Poate fi un mic muțunache pe care să-l puneți pe birou, o floare într-o glastră, o fotografie, o vedere, o cană. Voi decideți. Orice ar fi, acel obiect vă va sta aproape și vă va aminti constant că vă doriți mai mult, că încercați, că poate reușiți, iar de nu reușiți, insistați și asta este tot ce contează.

Care este amuleta mea? 

O brățară la mâna dreaptă cu un pandativ reprezentând copacul vieții. Știu care mi-s rădăcinile (responsabilitățile profesionale și personale) și le dau rod în ramurile care se ridică tot mai sus din tulpina groasă. 

Dar frunzele … frunzele care adie în vânt sunt visele mele, sunt dorințele mele, sunt aspirațiile mele. Unele îngălbenesc (ajung la maturitate) și cad la rădăcina copacului, existența lor fiind scurtă și fără o realizare concretă. 

Însă altele se lasă în bătaia vântului și plutesc mai departe, trăindu-și menirea uneori poate mai frumos decât mi-am propus. Iar, din când în când, apar înmugurite alte frunze noi care să-mi însuflețească dorințele de mai bine.