De-a...

... natura și de-a joaca.

Insist. 

Annus horribilis

Inspirație de la alții care bine fac că scriu. Citiți aici articolul Dianei.

Recunoștință

Mă joc și joc. Dar nu când vine vorba despre recunoștință. Slavă spiritului bun ce se regăsește în membrii familiei, prieteni și străini. Cinste vouă!

Și un cântec care are sau nu legătură cu recunoștința. Dar știu că-i plăcea tare surorii mele acum câțiva ani, și-l ascult azi cu aceeași bucurie și recunoștință pentru că e, pentru că sunt, pentru că suntem. Să fim, prieteni!

Sunt tânără!

Nu știu dacă lumea simte că sunt fiica mai mică, dar m-am găsit adesea în situații în care a trebuit să mă lupt pentru vârsta majoratului sau să arăt că sunt și eu, dom’le, adult.

O pauză lungă de la asemenea întâmplări m-a făcut să ajung la concluzia (greșită) că, gata, sunt om mare, am și eu riduri, nu mai este necesar să mai lupt pentru a fi considerată adult.

Murphy și legile sale sunt mereu cu noi! Într-o singură seară am avut parte de două momente, la distanță de maximum jumătate de oră.

 

Prima Întâmplare

Intru într-un aprozar pentru că mă luaseră de ochi niște piersici. Am pus câteva într-o pungă și m-am dus către locul unde era casa de marcat. De undeva din dreapta, aud o voce de femeie.

- Dă la mama!

Cuminte, îi întind punga, doamna cântărește, îmi spune cât costă și îi întind banii.

- Să nu vă supărați pe mine, vă rog! Dar până să vă aud vocea am crezut că sunteți din copiii ăștia care trec seara de la școală, pe drumul spre casă.

- Stați liniștită, râd încântată, nu e nicio problemă.

- Ziceți dumneavoastră, dar au fost persoane care s-au supărat rău și mi-au vorbit așa de urât!

- Ei, există lucruri mult mai rele în viață decât să te creadă unii mai tânăr decât ești, și îi zâmbesc recunoscătoare pentru ce mi-a împărtășit.

Ies din aprozar cu un zâmbet mare pe față; poate că nu sunt atât de înaltă, dar tânără da.

 

Întâmplarea a doua

Intru într-o măcelărie arabă să-mi iau ceai, bineînțeles. Aleg repede cutia și domnul, de după tejghea, îmi spune să iau o chiftea.

- Nu vreau, mulțumesc!

- Hai, ia!

- Nu vreau.

- De ce nu vrei?

- Că nu vreau! îi răspund eu obraznic.

- Nu se poate, trebuie să iei.

Îmi dau seama că omul insistă din bunătate sau dintr-un simț al negoțului, așa că cedez, văzându-l cum stă de ceva vreme cu mâna întinsă spre mine și ținând tava. Iau o chiftea.

- S-o mânânci, da!

- Da, râd, promit.

- Așa, așa. Să ai grijă, da?!

Ies râzând și-mi înfig dinții în chiftea. E așa de bună că mai că-mi vine să mă întorc să mă scuz că am fost ingrată și să-i mulțumesc c-a insistat să mănânc ceva așa de delicios. Dar mă voi revanșa eu cândva. Deocamdată mă bucur de bunătatea străinilor, care și ea trece prin stomac și urcă sus, sus, tare sus, acolo unde fumurile gândurilor noastre ne încețoșază uneori percepția lucrurilor frumoase de lângă noi și ea, bunătatea, draga de ea, aduce puțină seninătate.

Luna

 

Scrieri feministe – Laura Sandu

Idei, fragmente de jurnal, întrebări, poeme, cronici și articole. Cam așa s-ar descrie pe scurt cartea Laurei Sandu. Dar mergând mai departe, indiferent de forma în care au fost puse, cuvintele prind formă, se joacă cu preconcepții, frici și speranțe.

Iată, o lectură obligatorie. Și un mic extras.

„Literatura e a tuturor, dar oare ce ne dorim să fie ea, în primul rând, atunci când o predăm, când o traducem, când o vindem, când o popularizăm, când o scriem și când o interpretăm?

Vrem să fie patrimoniu, moștenire națională cu infinit potențial, care trebuie „salvată” de la uitare și degradare? Sau vrem să fie, înainte de toate, un corp contemporan de structuri expresive, cu extraordinara capacitate de a ne face să pricepem – solicitându-ne empatia și alte capacități afective și cognitive – prezentul, istoria și posibilitățile viitorului?”

Cartea mea, un obiect-bijuterie

Când cartea pe care ai scris-o pleacă în lume, tu nu mai exiști. În sensul în care puterea pe care o aveai pe când era manuscris s-a năruit. Acum, cartea este propria sa stăpână, iar cititorii sunt îndreptățiți să le placă sau nu.

Renunțând, mai mult nevoit, la control, înveți despre toleranță, în tușe pe care nici nu le bănuiai. Într-un mod egoist, controlul revine la autor când află că munca sa este apreciată, aplaudată sau promovată. Așa că m-am bucurat foarte tare să recapăt controlul (din fericire, pentru carte, recăpătarea asta este de scurtă durată; și tot din fericire, pentru mine de data aceasta, am trăit de câteva ori bune anul acesta recăpătarea de control), când am ascultat-o pe Aditi vorbind despre cel mai recent roman, „Laura Rise-Deținută”.

Apoi, laudele s-au sedimentat și au făcut loc unui alt sentiment, mult mai frumos și mai trainic. Recunoștința. Când dragul tău de carte se oglindește în dragul altuia de carte, înțelegi că ești înțeles. Și cine nu vrea să fie înțeles?!

Mulțumesc, Aditi, pentru cuvintele frumoase despre carte și despre culisele vieții de scriitoare!

În videoul de mai jos, o puteți asculta pe Aditi vorbind despre cartea mea în intervalul 19:51 – 21:37.

Work

 

Momente

Am vizitat Irlanda în vacanța asta de vară. Nu despre locuri de vizitat vreau să scriu, ci aș vrea să împart cu voi un moment, o existență de cuplu, care m-a încântat peste măsură.

Ea, îmbrăcată într-un costum de in cu pantaloni lungi de culoare fucsia. E prietenoasă, intră în vorbă cu oricine, zâmbește, glumește, deși poate fi și sarcastică.

El este îmbrăcat cu o cămașă cadrilată, pantaloni oliv, ciocate, pălărie cu boruri mari. Pare ursuz, și cam e, e sarcastic, tăios, dar și glumeț și recită poeme lungi, dar într-o manieră prea rapidă pentru ca mesajul poemelor să-i atingă pe ascultători.

Au cu siguranță peste 60 de ani, dar chimia lor o poți tăia cu cuțitul. Stau afară, în vânt, noaptea și joacă un joc de cărți. Vorbesc, râd, privesc din când în când la stele și-i fac de râs pe alții mai tineri, care din cauza vântului nu îndrăznesc să iasă afară.

Nu sunt la prima căsătorie, aud mai apoi când intră și se angajează într-un dialog cu alții, rămași să se bucure de băuturile lor la căldurică. Ea are doi fii, destul de credincioși, poate prea mult pentru gustul lui.

Sunt blânzi față de celălalt și se amuză pe seama celuilalt, fără vreun joc de subînțelesuri sau reproșuri. Peste ei plutește acea dulce familiaritate, care îi face pe toți din jur să-i invidieze și să se simtă norocoși că sunt martori la un exemplu clar de iubire, apreciere și susținere. Cu atât mai maiestuos, acest exemplu e dat la o vârstă la care, de obicei, ne așteptăm să nu mai găsim decât poate indiferență sau deziluzie.

Cinste lor!

În așteptare – Adina Popescu

Proza scurtă a Adinei Popescu este un adevărat deliciu, în special pentru cei care vor să se lase purtați de timp și în timp. Personaje diverse, simple sau complexe, și peste toate, tronează Bucureștiul, personajul principal al cărții „În așteptare”.

Mi-a plăcut mult că, pe alocuri, poveștile ne dăruiesc întrebări, pe care poate nu le-am avut deloc în vedere sau la care am evitat să ne gândim. Dar cel mai mult, m-a fermecat blândețea care reiese din fiecare povestire, o blândețe care este în stare să se întindă și la cititor, în caz că are nevoie. Și cine nu are nevoie de blândețe?!

Poftiți de luați de citiți un fragment mai jos.

Ildiko despre romanul meu nepublicat, „Soarele din tine”

Pe lângă sindromul impostorului, scriitorii se luptă cu mulți demoni. Eu mă lupt și cu superstiția de a nu vorbi despre cărțile la care lucrez, să nu care cumva să sperii șansele de publicare. Și iată, azi îmi arăt vulnerabilitatea.

Dacă n-ar fi fost Ildiko, probabil că nu aș fi ieșit din zona mea de confort; e greu, e tare greu să încerci să te lupți cu obiceiuri vechi. Dar iată că Ildiko a fost suficient de curajoasă și pentru mine și a vorbit nu într-un video, ci în trei despre romanul meu, încă nepublicat, „Soarele din tine”.

Mă simt onorată să fiu citită, susținută și încurajată într-o manieră atât de sinceră și frumoasă! O reverență, Ildiko!

Videourile le găsiți aici:

• De la 14:17 – 15:30 și de la 26:32 – 27:44 

• De la 22:00 – 25:25 și de la 31:16 – 35:11

• De la 40:48 – 44:19 

Sfat

Când nu știi ce să faci, nu face nimic!

Ce frumos sfat, și ce greu de pus în practică.

Despre scriitori