Pe Charles Aznavour l-am îndrăgit de mică datorită unui serial, Chinezul, care mi-a plăcut foarte mult. Ajunsesem să cred că poţi reflecta cu adevărat la ceva, ba și găsi răspunsul, doar dacă plimbi într-o palmă câteva bile de metal. Tata este sigur cel responsabil pentru faptul că am aflat că pe lângă actor, Charles Aznavour era și cântăreţ. A fost suficient o singură dată să mă facă atentă că melodia care se aude la radio e cântată de Charles și gata, am devenit fan.
Am ascultat mai mereu Aznavour cu o
melancolie duioasă, iar lucrul acesta l-am pus pe seama faptului că îmi amintea
de copilărie, de vremuri în care dacă găseam câteva bile eram convinsă că pot
fi nu numai un detectiv de renume, dar chiar îndeplini orice mi-am propus.
Peste ani, la Bohème avea să-mi amintească
mereu de prima excursie la Paris (dar și Je veux a lui Zaz, desigur!) și cu cât
treceau anii, cu atât versurile nu mai erau doar o înlănțuire melodioasă, ci
pline de un înțeles clar conturat.
Acum, după ce am văzut filmul Domnul
Aznavour, scris și regizat de Mehdi Idir și Grand Corps Malade, îl iubesc și
mai mult pe Aznavour. E drept, filmul este o capodoperă, felul în care camera
prezintă actorii, dialogurile, jocul actorilor și trimiterea - dar nu prea
obositoare și nici căutătoare de senzaţional
– către melodiile lui, îl fac unul dintre cele mai bune filme biografice.
Aflând povestea din spatele melodiei Je m'voyais déjà (cum m-a emoţionat, bineînţeles, să aflu povestea din spatele melodiei Emmenez-moi), am simţit pură admiraţie faţă de lupta perpetuă dusă de Charlez Aznavour în căutarea celebrităţii. Să poţi să crezi în tine când tot ce primești ca reacţii (de la critici, de la public) sunt invective și repetări constante că n-ai talent, că nu dai bine pe scenă, că n-ai voce potrivită și câte și mai câte, e foarte greu de dus, aproape imposibil (cine știe câţi alţi artiști n-au mai putut să o ducă până la capăt și au renunţat!).
Tahar Rahim, actorul care-l joacă
magistral pe Aznavour, are o replică minunată în film – de azi voi munci și mai
mult, mult mai mult până voi reuși.
Sigur, munca asiduă poate să-ţi aducă succes, dar nu îl garantează, aici intervine și rezilienţa, să insiști și să tot insiști chiar dacă cei din jur îți spun să renunți. Și vorbind despre succes și rezilienţă mi-am amintit de un comentariu primit la acest articol - Ce te faci dacă ideea ta e proastă, pur și simplu? Perseverare diabolicum est. Privind retrospectiv povestea lui Aznavour, acesta ar fi trebuit de mult să se oprească, căci avea multe motive s-o facă, dar a perseverat.
Și cum scriam chiar în articol, nici munca grea și nici reziliența
nu-ți garantează succesul. Poate ce contează, la final, este că nu te-ai
dezamăgit pe tine, ai continuat să crezi. Poate parcursul e cel mai important,
și nu neapărat dacă obții sau nu ce ți-ai propus. Poate că ce trebuie cules, mai întâi, din munca
grea sunt laurii propriei încrederi în sine.
