De la prieteni

 

Viața are abonament pe toate liniile – Diana Popescu

De obicei, suntem enervați, scoși din minți în interacțiunea noastră cu ceilalți participanți la viață. Diana Popescu, în schimb, ne amintește că viața (la fel ca transportul în comun) se petrece pe când suntem ocupați să nu ratăm coborârea la următoarea – în funcție de definiția de succes a fiecăruia, sănătate, bani, vila cu piscină și alte deziderate suficient de ample cât să nu le cuprind aici, și tocmai de aia m-am rezumat doar la cele mai banale 😊.

Mi-am impus o încetineală în parcurgerea bulinelor de experiențe cuprinse în carte și clasificate strategic cu denumiri de verbe la infinitiv, căci îndrumarea de a ne opri și a acorda atenție poate fi luată în serios doar așa.

Am râs, m-am revoltat, m-am întristat sau sensibilizat fără măsură, dar absolut nicio bulină n-a rămas fără vreo reacție. Tocmai de aceea și impusa încetineală a parcurgerii.

Și cu rol de recomandare, fragmente din carte:

 

“…..

O școlăriță frumoasă-frumoasă, cu părul negru-negru prins într-o coadă lungă până la talie, urcă în autobuz cu o bunică mofluză.

- Să-mi dau jos ghiozdanul? întreabă fata.

- Lasă-l acolo.

- Dar lovesc oamenii...

- N-ai tu treabă!

Mașina e aglomerată. O stație mai târziu, bunica se bosumflă și mai rău:

- Ia uite-l și pe malacu’ ăsta, mă tot pocnește cu ghiozdanu’ lui!

Copila reia întrebarea:

- Să-l dau jos și pe-al meu?

- Ți-am zis o dată să-l lași acolo, ce mă tot bați la cap?!

Fata renunță, cu un aer nedumerit. Uneori, educația se face de unul singur, împotriva ‚celor 7 ani de acasă’.

 

....

 

- Adevăru’ e că ceva-ceva tot o fi… Da’ e și minciună curată!

De nicăieri, omul care insistă să poarte în autobuz o mască pe post de mustață se trezește vorbind. Parcă încurajat de propriile cuvinte, continuă, tare cât să-l audă tot autobuzul:

- Păi ce, pe vremea noastră nu răcea lumea? Ba răcea! Și-ncă cum! Și răcea oamenii unii de la alții! Și nu răcea numa’ oamenii, domnule, răcea gă-i-ni-le! O dată pe săptămână, maică-mea vedea care găină a răcit, o tăia și-o fierbea. De la fiert, trece orice!

...

”

Știu că nu știu nimic

 

Highlife

În 1930, Ghana  a devenit cunoscută pentru muzica highlife, popularizată de trompetistul și saxofonistul E.T. Mensah.

Iată o compilație minunată pe care o tot ascult.

Natura, în timp ce pictează

 

Întoarcerea – Gabriela Dumitriu

M-am lipit de cartea aceasta sau ea s-a lipit de mine? Nu contează, oricum ar fi, suntem una.

Mi-e tare drag când descopăr câtă valoare există în literatura română contemporană. Iar această carte, dragi cititori, este poate cea mai valoroasă din ultimii ani.

Introspecție, analiză socială, economică, relațională, toate aceste perspective sunt luate în vedere de autoare și magistral descrise pe înțelesul tuturor, dar mai ales duse spre înțelesuri prea puțin sau deloc prezentate până acum.

Ca niciodată, mi-a venit să subliniez (urăsc să murdăresc cărțile), dar m-am oprit la timp, căci aș fi mâzgălit toată cartea. Apoi, există în carte pasaje întregi de o minunăție aparte.

 

Vă redau unul mai jos, așa, să vă fac poftă.

֦….

Și o îngroapă de tot senzația că lumea din camera asta e preocupată de ea nu pentru că le pasă pe bune, ci pentru că o percep ca pe o problemă de rezolvat.

... ʺ

Texas

 

Înțelepciune

Nu e nimic nou în asta – eu și sora mea am crescut mari cu proverbe.

De câte ori vorbesc la telefon cu ai mei, se mai strecoară vorbe de duh pe care ei mi le împărtășesc cu mândrie din înțelepciunea populară. Râd, adesea. Dar cel mai mult mi se umple sufletul de mândrie. Căci proverbele ăstea ajung să țină rol de haine, de acoperitoare când realitatea pare că se încăpățânează să se arate urâtă și nedreaptă.

Las’ că la vară va fi cald și bine.

Aștept. Și sper, căci pe deasupra ai mei ne-au ținut mereu optimiste.

 

Și boul are limba lungă, dar face numai mu.

Nu te descuraja. Ce e mare e și el mic în ochii altora.

M-am pierdut

În fiecare râu pe care am vrut să-l trec

În fiecare ușă pe care am încercat-o și era închisă

Și atunci aștept până se mai duce din culoare

 

Poate ești un pește mare

Într-un lac mic

Dar asta nu înseamnă că ai câștigat

Căci un altul mai mare poate veni

Și vei fi pierdut 

În orice râu pe care vei încerca să-l treci

Iar orice pistol pe care l-ai ține în mână, s-ar descărca

Așa că aștept aici până când focul tragerilor se oprește

Și aștept până se mai duce din culoare

Când

Când mi-e dor de voi, oftez. Ce gest banal! Și stupid de-a dreptul. Unesc pierderea voastră cu plictisul, când existența voastră a fost orice, dar nu asta.

Când mi-e dor de voi, mă încrunt și-mi strâng buzele, de parcă aerul care ar ieși prin ele v-ar îndepărta din mintea-mi.

Când mi-e dor de voi, mi-e inima grea, căci tot ce știe ea e să ceară și nu vrea să înțeleagă de rațiune.

Când mi-e dor de voi, sunt voi. Absentă/ prezentă și tristă/ voioasă. Și miroase a leuștean, a must proaspăt zdrobit și văd aievea paharul de apă cu buline maro (de aici oare nevoia mea de câțiva ani încoace să mă înconjor cu lucruri ce au modele cu forme geometrice?!).

Când mi-e dor de voi, nu mai exist. Așa pierderea nu se simte. Iar eu până la vârsta asta tot n-am învățat să pierd. E în legea firii să pierzi, dar mă încăpățânez să refuz și doare, doare prea tare pierderea. Și mi-e dor. Iar dorul se transformă într-o picătură de vopsea strivită de o pensulă pe o pânză albă – mă-ntind agale, acopăr și mă pierd și eu. M-acopăr și pe mine, căci e mai ușor să uiți de tine când gândul ți-e la alții.