Meserii

Priveam zilele trecute un episod din serialul The Wonder Years și mi-am amintit de cum am făcut eu cunoștință cu profesiile părinților mei. Știam, de exemplu, că tata lucra cu litere de plumb. De aceea aveam carnețele cu numele meu pe ele și ștampilă pentru biblioteca familiei. Dar un nume pentru ce făcea el nu aveam. Și întrebarea a venit într-o zi. De sub nasul învățătoarei, gata să completeze la sfârșitul catalogului profesiile părinților.

Mulți dintre colegii mei răspundeau lăudându-se cu oceanist și casnică. Și aveam să aflu apoi că niciunul dintre cuvintele ăstea două nu desemna un nume de specialist în medicină și, respectiv, cineva care tot cască. Când am ajuns acasă în după-amiaza aceea, tata m-a cadorisit cu zețar, iar mama cu bobinatoare. Le-am comunicat cu multă fală a doua zi învățătoarei.

Și mă gândesc că, pe atunci, nu știam noi, copiii, prea bine ce presupune niciuna dintre acele profesii; eram mândri că părinții noștri aveau un alt nume decât cel de familie, pe care îl purtam și noi. E drept că remarcam că unele profesii făceau impresie bună, dar n-am stat nicicând să analizez de ce. Eram mândră de părinții mei, munceau și lumea era mulțumită de munca lor. Ce mi-aș mai fi dorit în plus?!

Mă gândesc adesea că așa e acum și pentru nepotul meu. E mândru să ne știe ocupați, punându-ne chiar el o poreclă acum câțiva ani – servicioi.

Teoria bacșișului la români

Un restaurant undeva în România. Un străin cere nota. Felul în care vorbește limba română, accentuând litera r, îl dă de gol că nu este nativ. Ospătarul se întoarce cu nota și îi explică în limba română:

- Să știți că-n România bacșișul nu este inclus în preț.

- Da, știu. Tocmai de aceea aveți scris acest lucru pe notă în limba engleză. E cu dedicație pentru străini.

- Ă .. . Ospătarul e blocat.

Și mă gândesc, cum de a crezut ospătarul că un străin care vorbește limba țării în care se găsesc n-ar știi care îi sunt “tradițiile”? În plus, dacă l-ar fi considerat turist și total neștiutor, cum să ia în calcul că un turist învață limba țării de vizitat înainte s-o viziteze?!

"Supleantul" de Petru Popescu

Ori de câte ori citesc sau văd videouri despre oameni care au reușit să fugă din Coreea de nord și aflu despre stilul de viață de acolo, mă gândesc cu teamă că așa am fi trăit și noi astăzi de n-ar fi fost revoluția din 1989. Documentarul lui Adelin Petrișor mă face să mă gândesc că nu m-am dus prea departe cu acest gând. Mai ales că menționează că după vizita din 1971 la Phenian, Ceaușescu a fost impresionat de primirile fastuoase și a copiat modelul lor în România.

“Supleantul” se centrează pe legătura cu Zoia Ceaușescu, pe impresiile de la prima vedere, frământările de după, pe lucrurile neașteptate pe care aceasta le face ori zice. Și mai puțin pe decor; deși sunt amintite abuzurile, lipsurile, ba chiar și faima pe care o aveam în Germania de est pentru aceste lipsuri. Decretul 770 planează pe tot parcursul romanului precum un uliu care se învârte și învârte, până când se hotărăște ce pradă să prindă în ghearele sale.

Fiecare cititor păstrează în sufletul său câte o bucățică din cărțile parcurse. Din “Supleantul” păstrez acea dorință și căutare febrilă de libertate.

Visez și visez

Am cerut un cappuccino. A venit însoțit de un mic biscuit. Scrisul de pe ambalaj îmi captează atenția. “Visez și visez” citesc, și parcă în cap îmi rulează faimoasa melodie a lui John Lennon. Și prima dată când am ascultat-o. Bucătăria părinților mei, în care un radio își ia rolul în serios de a fi zgomot de fundal. Ignorat sau nu. Pe atunci nu știam ce înseamnă cuvintele alea, îmbinate atât de frumos cu ritmul melodic. Aflasem de la tata, pe scurt, povestea lui John Lennon și tonul lui îmi dădea de înțeles că îi părea rău de destinul cântărețului. Astfel că multă vreme melodia ajunsese să îmi fie sinonimă cu tristețea unui destin curmat brutal. Apoi, am înțeles limba și însemnătatea cuvintelor. Și nu știu de ce, dar mi s-a părut cu atât mai trist cântecul. Poate și pentru că nu puteam separa acel destin tragic de mesajul optimist al cântecului.

Dar astăzi, ambalajul nu ducea cu gândul la nimic tragic. Mesajul optimist, pesemne, că a învins. M-am întrebat adesea dacă e mai bine să visezi sau nu. Continuu să cred că e mai bine. Și cuvintele ăstea de pe ambalajul de astăzi par să suțină la fel. 

Psst! E concurs!

Vrei să primești un exemplar gratuit din nuvela “Sunt veteran!”?!

Ei bine, tot ce trebuie să faci este să urmezi cu atenție indicațiile de aici. 

Mult succes! 

Despre artă

Pe când eram mică ajunsesem să cred că arta înseamnă ceva ce nu poate fi înțeles, trăit, simțit ori descris. Tablouri celebre ne erau arătate nouă, copiiilor, pentru a ne deschide mintea către artă, însă universul artei rămânea la fel de închis. Știam doar că un anume pictor era celebru pentru o anumită lucrare. Desigur, faimoasa frază ‘când spui Grigorescu, spui ...’ venea să ne tulbure și mai mult. Ne era clar că nu vom înțelege niciodată nimic. Nu simțeam vreun fior din tremurul vădit de care era cuprinsă persoana care ne spunea fraza de mai sus. Eram, deci, niște condamnați la ignoranță. E foarte ușor să crezi cele mai rele lucruri despre tine (pe asta am auzit-o eu într-un film clasic J) și cu atât mai mult să te gândești că arta nu e pentru toți. Ei bine, nu toți putem realiza portrete și tablouri cu peisaje în pastel. Dar cu toții merităm să căutăm în artă, să nu ne lăsăm opriți de un tablou care nu ne spune nimic. Nici despre artă, nici despre noi.

Apoi, peste ani, cuvântul artist a fost mai tot timpul urmat, fie cu voce tare sau doar în gândurile fiecăruia (precum aruncatul unui boomerang), de celebra frază – o zi vesel, o zi trist. Chiar și unele portrete sau poze ale artiștilor vor cu precădere să ne convingă că un artist e sigur un ins singuratic și ursuz. Aș zice că, din această perspectivă, mulți oameni sunt artiști.

M-am surprins în 2007 desenând și pictând și căutând aprig să fac asta. La scurt timp, am realizat cât de relaxant era pentru mine acest obicei. Când îi aud pe unii vorbind despre beneficiile meditației, pot să rezonez doar cu experiența mea atunci când pictez sau desenez.

Concluzionând, arta reprezintă ceva ce poate fi înțeles. Nu luată în general, ci parte cu parte din frumusețea unui enorm univers artistic. Mai mult, arta se poate simți și lăsa simțită, trăită și chiar descrisă.

Fericirea, pentru o portocală, nu înseamnă să fie o caisă

E cu adevărat minunată această carte. Nu știu ce m-a impresionat cel mai mult. Povestea bolii și redresarea în urma ei, să înțelegi lucruri despre tine mergând pe firul istoriei familiei, apartenența la o tradiție și la rigorile ei (de câteva ori am avut senzația de a fi în platoul în care s-a filmat filmul Mustang), povestea comunismului cu lipsurile lui din Albania (în care m-am regăsit și eu deși am trăit sub comunism doar 6 ani; reticența oamenilor la schimbare, frica de a fi pârât, eterna jenă pentru că manifești dorințe pe care alții de mult le-au repudiat, frustrarea), însemnătatea unei comunități care trăiește într-o țară diferită, valoarea dar și absurdul tradițiilor?!

Catherine Preljocaj refuză să creadă că nu e o legătură între boala ei și iubire. De fapt, este vorba de o eternă nevoie de iubire. Poate că până la urmă orice are o explicație în noi, trebuie doar să fim dispuși s-o căutăm.