Am recomandat de curând romanul Ludmilei Ulițkaia, și unul dintre argumente a fost acela că este ușor de parcurs, fiind structurat pe capitole scurte. N-am realizat importanța acestei recomandări
decât zilele trecute, citind “Cartea oglinzilor” de Eugen Ovidiu
Chirovici (un roman foarte bine scris și
pe care vi-l recomand cu cea mai mare căldură. Recunosc faptul că parcurgând cartea,
am tot așteptat să iasă la iveală un ceva autohton – n-aș știi ce – dar n-a
ieșit. Lucru ce-i confirmă încă o dată măestria cu care Eugen Ovidiu Chirovici
a scris romanul, reușind să fie un adevărat scriitor-cameleon.). Multe din romanele
care se publică în ultima vreme se remarcă prin capitole scurte. Lucru ce face
citirea lor mult mai ușoară.
În primul rând, trebuie
să admit că prin astfel de romane am primit darul asimilării informației. Să
explic, deci: după fiecare capitol urmează o pauză; cu cât sunt mai scurte
capitolele, cu atât apar mai multe pauze. Astfel, fiecare dintre noi își poate
lua un scurt timp să reflecteze la ce i-a fost prezentat mai devreme și să
pornească sau nu mai departe la aflarea continuării. Ceea ce mă aduce la cel
de-al doilea argument în favoarea acestei tehnici.
Astăzi
suntem într-o acerbă luptă cu timpul. Nu toți avem posibilitatea de a ne
scufunda ore întregi în lectura unei cărți. Așadar, parcurgând capitole scurte,
putem să ne oprim mai ușor din lectură atunci când trebuie neapărat să ne
ocupăm de altceva, iar în plus, mintea noastră nu rămâne blocată (a se citi și
nițel vinovată) la mijloc de lectură, ci a încheiat o acțiune și se va întoarce
să pornească o alta. Oricât de bizar ar părea, acest lucru e foarte liniștitor
pentru creierul nostru. E ca oricare altă activitate care ne dă o senzație de
satisfacție pentru că am dus-o la bun sfârșit. Următoarea activitate (a se
citi capitol) se începe, deci, cu forțe proaspete, fără vinovății legate
de opritul chiar în miezul desfășurării.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu