Cum stii ca esti special?

Atunci cand prenumele tatalui tau este cautat in dictionarul bilingv spaniol-german.
Sunt constienta ca prenumele tatei nu este usor de redat nici macar de catre romani, insa nu pot sa iau aceasta intamplare decat drept un mare compliment.
Sunt un om special.

Eu, desenatorul

Cand eram la gradinita imi placea tare mult sa desenez. Foloseam, in special, creioane colorate, parandu-mi-se ca astfel desenele erau mai fidele realitatii. Asa ca ai mei au avut mereu grija sa nu-mi lipseasca foile veline si creioanele colorate.
Aveam pe atunci doua preferinte in ceea ce priveste ilustratia: ciorchinele de strugure si oamenii. Sute de foi de prin casa preamareau strugurele mov. Un strugure verde mi-ar fi creat senzatia de necopt, iar pe vremea aceea nu stiam ca existau si struguri rosii. In linie dreapta, desenam cerc langa cerc, iar dedesubt desenam cu doua mai putin. Eram maestra, iar nimeni din grupa nu-mi egala talentul.
Cu oamenii nu am avut atat de mult succes. Alor mei le displacea teribil ca erau atat de latosi, iar bratele erau mai mereu mult prea lungi decat picioarele. Asa ca o vreme am renuntat la desen. Am creionat, in schimb, placajele scaunelor si meselor cu litere mari de tipar.
In scoala generala mi-am revenit in simtiri. Odata cu geometria in spatiu. Conul, trunchiul de con, cilindrul, piramida etc., toate imi pareau magice. Le-am desenat cu mare drag pana la terminarea studiului. Apoi, m-am oprit.
Azi desenez din nou. Cu drag. Oameni si veverite. Nicicand n-am mai zburat mai frumos.

Martorul Acuzãrii (Witness for the Prosecution) – 1957

     Aşezaţi-vã în cel mai comod fotoliu din casã pentru cã aproape douã ore nu vã veţi putea ridica din faţa ecranului. Suspansul şi umorul vor fi principalele responsabile de captivitatea dumneavoastrã. Scenariul filmului este o adaptare a povestirii omonime a Agathei Christie, iar în rolurile principale îi veţi gãsi pe Tyrone Power, Marlene Dietrich şi Charles Laughton.

    Sir Wilfrid (Charles Laughton), de profesie avocat, se întoarce acasã dupã ce fusese spitalizat în urma unui atac de cord. Primise recomandãri în legãturã cu începerea unui nou stil de viaţã, asupra cãruia trebuia sã vegheze atent  asistenta Plimsoll (Elsa Lanchester). Nesupus şi mucalit, Sir Wilfrid cucereşte spectatorii din primele schimburi de replici cu asistenta Plimsoll. Şi tocmai când pare cã nu va avea altã şansã decât sã se supunã programului recomandat de medic, Sir Wilfrid primeşte o vizitã de la un coleg de breaslã, care îl roagã sã primeascã un caz. Spre disperarea asistentei, dar şi a angajaţilor sãi, Sir Wilfrid primeşte sã-l apere pe domnul Leonard Vole (Tyrone Power) nu pentru cã i se pare cazul interesant, ci pentru cã soţia domnului Vole, Christine Vole (Marlene Dietrich), îl intrigã. Veteran american de rãzboi, domnul Vole este acuzat cã ar fi ucis-o pe doamna Emily French (Norma Varden), o vãduvã bogatã în vârstã de 56 de ani. Deşi are o cãsnicie fericitã, domnului Vole îi place compania doamnei French, cu care discutã adesea despre invenţiile sale, ultima fiind un bãtãtor de ouã. Cazul se complicã în momentul în care se aflã ca doamna French i-a lasat domnului Vole o avere de 80.000 de lire sterline. Astfel, singurul martor de care depinde eliberarea domnului Vole este chiar soţia acestuia, fiind unicul alibi. Au loc rãsturnãri de situaţii, iar domnul Wilfrid încearcã sã gãseascã cele mai bune metode pentru a-i dovedi nevinovãţia clientului sãu, nevinovãţie în care crede cu atât mai mult cu cât procesul înainteazã.

   Fiind unul dintre cei mai faimoşi şi inspiraţi regizori americani din epoca de aur a Hollywood-ului, Billy Wilder a ales sã filmeze cadre ample, dându-le spectatorilor şansa unei perspective cuprinzãtoare asupra acţiunii şi de a-i lãsa pe aceştia sã-şi tragã propriile concluzii, fãrã a încerca sã-i influenţeze. De aceea cadre strânse vom avea doar în momentele de frãmântare ale personajelor; momente care, de cele mai multe ori, vor fi însoţite de bucãţi muzicale menite sã amplifice suspansul.
   Domnul Leonard Vole ne apare ca un om visãtor, un idealist inocent şi neexperimentat, la fel de maleabil precum o marionetã în mâinile soţiei sale. Încã de la prima întrevedere, domnul Vole susţine cã nu a fãcut nimic greşit şi nu are cum sã fie arestat pentru ceva ce nu a fãcut. De abia atunci când Sir Wilfrid îl informeazã cã poate fi arestat, domnul Vole începe sã se îngrijoreze. Momentul de maximã naivitate în care este surprins domnul Leonard Vole este atunci când aflã despre suma de bani primitã drept moştenire de la doamna French şi ridicã receptorul sã o informeze pe soţia sa.

Tocmai când Sir Wilfrid îşi interoga viitorul client, poliţia vine sã-l aresteze pe domnule Vole. Replica avocatului este mai mult decât grãitoare cu privire la pãrerea acestuia despre acuzat: “Acesta este periculosul domn Leonard Vole. Ar fi bine sã-l percheziţionaţi înainte. Poate fi înarmat cu un bãtãtor de ouã”.

Imediat dupã arestare, Sir Wilfrid îşi consiliazã colegul cu privire la modalitatea cea mai bunã de a o informa pe  doamna Vole cu privire la faptul cã soţul sãu a fost arestat, şi îi spune acestuia cã doamna fiind strãinã ar putea deveni istericã. Acesta este momentul în care Christine Vole îşi face apariţia, întrerupându-l pe Sir Wilfrid şi comunicându-i cã nu are de ce sã se teamã deoarece este foarte disciplinatã. Rãspunsurile, dar mai ales comportamentul doamnei Vole, îl intrigã aşa de mult pe Sir Wilfrid încât se simte obligat sã-l apere pe domnul Vole. Vizitându-l în puşcãrie pe Leonard Vole şi dorind sã-şi explice purtarea misterioasei doamne Christine Vole, Sir Wilfrid îi cere acestuia sã-i descrie circumstanţele în care a cunoscut-o pe soţia sa. Evident emoţionat, domnul Vole povesteşte cum a întâlnit-o pe Christine. 

   Christine Vole apare drept exemplu de siguranţã şi stãpânire de sine. Pusã în opoziţie cu soţul sãu, Christine pare neînduplecatã şi rãzbunãtoare, iar tocmai aceastã antitezã între cum pare sã fie doamna Vole şi ce mãrturiseşte domnul Vole despre ea constituie factorul motivant în cãutarea şi dovedirea adevãrului de cãtre Sir Wilfrid.

Odatã cu începerea procesului, remarcãm o alternare între cadrele ample, cum ar fi sala de judecatã, şi cele strânse - martorii,  avocaţii şi inculpatul. Astfel, precum juraţii, spectatorii sunt lãsaţi sã delibereze.

   ‘Martorul Acuzãrii’ nu poate fi descris drept un film simplu, centrat pe cazul unei crime. Este o frumoasã prezentare a trãirii şi zbuciumului omenesc. El poate fi, în acelaşi timp, comedie, dramã şi thriller. Este un film care ne face pãrtaşi la o poveste de dragoste cum a fost şi cum va ma fi, singura deosebire fiind însã modul în care intensitatea acesteia este trãitã de personaje. Iar dintre toate întrebãrile, cu siguranţã, este una care va stãrui şi peste alte secole şi secole: ce suntem dispuşi sã facem pentru cel iubit?

Vis de studentie

Astazi am vazut o veverita. Nu, nu am fost in padure. Treceam prin fata unei universitati, cand mi-a atras atentia o coada stufoasa ce se misca cu repeziciune. Am crezut ca visez. Dar nu. Era chiar ea. O veverita alerga nestrabatuta de vreo grija pe o bordura inalta de langa cladirea universitatii. In jur, studenti de toate varstele, imbracati in culori vii si purtand cel mai frumos accesoriu - zambetul. Si atunci, cum sa nu alerge liber veveritele prin jurul lor?!
Mi-am amintit de anii studentiei mele si n-am putut sa nu compar. Zilnic trebuia sa fac fata si sa rezist stoic in fata unui curent naprasnic, caci cladirea universitatii era ridicata in mijlocul unui camp. Dar nu asta era cea mai mare provocare. Autobuzul care facea legatura intre universitate si caminul de studenti in care locuiam, trecea o data la 30 de minute. Daca pierdeai autobuzul, riscai sa stai in vant si frig pana la urmatorul.
In schimb, studentii purtau multe accesorii, insa rar zambete. Iar mie niciodata nu mi-a fost alinata asteptarea cu privelistea unei veverite alergand. Astazi m-am simtit razbunata.

Aripi

De atata vreme am asteptat sa-mi creasca aripi!

Eram aproape sigura ca imi vor creste in timpul somnului de frumusete. M-am trezit intr-o dimineata si am decis ca era deja timpul sa ma opresc din visat. Si am deschis ochii. Privirea mi-a cazut asupra-ti si de atunci am auzit in continuu sunetul duios al unor clape de pian rosu, aflat undeva departe. Acum nu mai visez ca zbor peste campii si delte. Acum zbor. Fara aripi. De fapt, am primit cadou o pereche de aripi, dar le-am pastrat in cutia lor speciala, incercand sa nu le uzez si sa le pastrez noi cat mai mult timp posibil. Si astfel am invatat ca poti ajunge intr-un punct indepartat mai usor decat intr-unul apropiat, iar drag nu e un substantiv sau un adjectiv, ci o lupa. Trebuie doar sa stii cand s-o folosesti. Dar lucrul cel mai important este sa nu o ridici niciodata, niciodata pana la ochii tai. In schimb, sa te asiguri ca iti apleci privirea prin ea, si nu invers. Lucrurile sunt mereu mai clare atunci cand nimic nu-ti distrage atentia.

Povestitorul

Mama mea este cea mai buna povestitoare. Cred ca doar in putine ocazii mi-a fost dat sa intalnesc alte persoane atat de devotate firului narativ, dar si gesticii si mimicii personajelor principale. Sunt povesti pe care le-am auzit deja de zeci de ori, insa nu ma pot satura sa o aud pe ea repovestindu-le. Ca si tata, mama mea si-a lasat amprenta asupra modului in care eu vad lumea. Dar ca sa fiu sincera, ea m-a ajutat sa inteleg lumea, inchipuindu-mi-o. Astfel, am invatat sa-mi inchipui scenete, iar imaginatia mi-a fost mereu incurajata sa treaca diverse bariere, fie ca era vorba de montaj ori costume.

Povestile ei m-au captat prin intriga, insa felul in care au fost prezentate m-au incurajat mereu sa-mi imaginez cadrul in care se desfasura actiunea, sa vad parca aievea persoana in cauza (chiar daca poate n-o vazusem niciodata), sa-i aud cuvintele si sa remarc tonalitatea vocii, sa simt poate un miros de frezii dintr-un buchet imens al unui trecator si sa aud remarca taioasa a vreunui participant la o apriga discutie.

Nu gresesc sa afirm ca mai toate povestile mamei mi-au fost pastrate in memorie drept pilde. Valoarea lor e inestimabila si nu neaparat din prisma aplicatiei lor in viata reala, ci a legaturii incomensurabile pe care mama a creat-o intre noi, membrii familiei ei. Caci ea va fi mereu povestitorul autentic, iar noi pastratorii fideli ai povestii.