Precum o masă de lemn în mijlocul unui lan de rapiță

Sub pantofii mei scrâșnesc pietricele. M-am învățat să pășesc cu atenție, privind în jos. Mi s-a tot spus că e un semn de resemnare. Nu e. M-a impresionat povestea lui Harap-Alb, și am grijă să nu-mi strivesc norocul. Nu se știe niciodată când ești supus la vreo încercare și ai nevoie de o aripă de furnică sau de albină.

Stângul, dreptul, stângul, dreptul. Câtă siguranță îți pot pricinui lucrurile care nu se pot schimba niciodată! Pumnii mi-i țin strânși în buzunarele jachetei și înaintez. 

Eu, studenta

Am revenit la un vechi statut. Acela de studentă. Se pare că respect cu sfințenie indicația celebră a lui Lenin – ‘învățați, învățați, învățați!’.

Și cum mă perindam așa de la școală acasă și de acasă la școală, asigurându-mă mereu că port cu mine un pix, caietul și manualul, m-am regăsit amuzată de înfățișarea mea reflectată într-o vitrină. Și mi-am amintit cum alergam la fel pe când eram studentă la facultate, între căminul studențesc și campus. Cocul din vârful capului mi-e mărturie clară că unele lucruri nu se schimbă niciodată. Restul lucrurilor, se potențează sau nu. 

Promisiune

O frunză în cădere ateriză pe vârful pantofului meu verde stâng. Era același amestec de galben și maro cu care mă obișnuisem de 31 de toamne. M-am oprit, analizând atent frumoasa combinație de culori. Toamna mă făcea mereu să mă simt de parcă aș fi renăscut; de fapt, toamna era primăvara pentru mugurii din mine. Ceva nou și palpitant mă aștepta mereu la sosirea toamnei. De vreo șase ani încoace m-am tot mutat; am schimbat apartamente, orașe și acum țări, încât mutatul a devenit o activitate obișnuită, cum ar fi, de exemplu, udatul florilor din grădină. Am ridicat frunza și un miros de abia perceput de umezeală mi-a atins nările. Mi-a amintit de București. Era toamna anului 2012, iar moralul oamenilor era la pământ, având în vedere faptul că președintele nu putuse fi demis din funcție. Mulți sceptici se îndoiau de statutul democratic al României, însă eu eram sigură că multe se schimbaseră de la căderea comunismului. Acum oamenilor nu le mai era frică; fiecare avea dreptul la o opinie. 

Locuiam deja de o lună într-un nou apartament, când am remarcat niște sume ciudate de bani adăugate la întreținere. Având în vedere faptul că proprietara sugerase că este mai bine să mă prezinte ea administratorului de bloc, m-am gândit că așa îl voi putea întreba personal pe administrator despre aceste sume. Ocazia a venit curând, și din cauză că mașina de spălat se stricase și era nevoie să fie înlocuită.

Într-o după-amiază, m-am întâlnit cu proprietara pentru a merge împreună la administrator, care avea biroul în clădirea de alături. Ajunse în fața blocului, proprietara a introdus codul de acces și am pătruns în bloc. Am luat liftul până la penultimul etaj și apoi am urcat pe scări încă un etaj. O coadă formată din trei oameni ducea către o ușă deschisă. Un birou fusese fixat în tocul ușii, iar în spatele lui era așezat un om în vârstă, deosebit de încruntat. Avea privirea unui vultur flămând, adulmecând și zburând în cercuri deasupra prăzii, așteptând momentul perfect pentru atac, în timp ce victima – un biet bătrân – cerea milă. Mi-am zis că omul acesta arțăgos, care se juca de-a v-ați ascunselea din spatele unei perechi mari de ochelari, trebuia să fie administratorul, Escu.

-          Ți-am repetat de atâtea ori, țipă el disprețuitor, iar sprâncenele stufoase păreau să fie în stare să cauzeze uragane. Trebuie să-mi dai situația apometrelor până la data de 5 ale lunii.

-          Da, știu, și îmi pare rău, se auzi o voce subțire. Dar știți, am fost plecat în vizită la fiica mea pentru două săptămâni și …

-          Nu-mi pasă mie unde ai fost! iar vocea lui Escu vibră cu putere în liniștea etajului, în timp ce umerii săi păreau să se încovoieze amenințător. Ce sunt eu, popă, să veniți aici și să vă spovediți?! Pe mine mă interesează să primesc la timp situația. Dacă n-ai dat-o la timp până la data stabilită, atunci n-ai decât să plătești mai mult luna următoare. Data viitoare fii mai atent! Haide că-i ținem din treabă pe ceilalți!

Și atunci am realizat. Proprietara nu ținuse să mă prezinte personal administratorului pentru a păstra o anume etichetă, ci pentru că urma legile nescrise ale acestuia. Mă mira faptul că toată lumea stătea la rând, cuminte și tăcută, acceptând agresiunea acestui bătăuș, care avea să devină în cazul cel mai probabil și propriul lor bătăuș. Atunci când ne-a venit rândul, am surprins pentru un moment tremurul mâinilor proprietarei. Am încercat să nu mă panichez. Eram un adult, nu un copil speriat de repercusiunile uitării acasă a caietului de teme.

-          Ea este Ana, noua mea chiriașă, spuse proprietara, iar vocea îi tremura. Este prima lună de când locuiește aici.

-          Ah, exclamă Escu cu o voce mieroasă.

-          Da. Știți, noi, în momentul acela am simțit frica proprietarei. Adică, eu și Ana avem niște întrebări în legătură cu costurile de administrație. Adică, sunt un pic cam mari având în vedere ce a fost declarat.

-          Știu că aveți o bună impresie despre serviciile mele, răspunse Escu cu un ton superior. Altfel m-aș fi simțit teribil de ofensat de cele afirmate de către dumneavoastră. Domnișoara are la dânsa o copie după actul de identitate?

-          Da, am, am răspuns eu, temperându-mi tonul. Iată copia. Dar înainte de a pleca, v-am fi foarte recunoscătoare dacă ne-ați putea explica costurile de întreținere pentru luna precedentă. De exemplu, ce înseamnă aceste cheltuieli de întreținere pe care le-ați inclus în listă alături de cheltuieli de administrație? Îmi pare că se referă la același lucru. De ce avem două sume diferite pentru același serviciu?

-          Ce înseamnă cheltuieli de întreținere? întrebă Escu, iar privirea lui albastră ardea. Știți ceva, domnișoară, zilele ăstea, voi tinerii, ar trebui să înțelegeți că noi nu suntem la fel de iresponsabili ca voi și nu ne jucăm cerând bani. Cheltuielile de întreținere sunt rezultatul îngrijirii blocului în care locuiți.

-          Nu este nevoie să țipați. Vă aud foarte bine de unde sunt. N-am vrut să vă ofensez; doar că atât eu cât și doamna proprietară avem dreptul la o explicație.

-          Aveți dreptul? a rostit el printre dinți. Idea asta de democrație v-a luat mințile. Ascultă aici, fetițo, îmi fac treaba cum trebuie și nu am de gând să ascult cum îmi dai tu mie lecții. Fac asta de dinainte să te naști tu. Voi, ăștia, ar trebui să vă cunoașteți locul.

-          Domnule Escu, am încercat să vorbesc cât puteam de calm, însă aveam o voce sugrumată și tensionată. Mă descurajez ușor dacă cineva țipă la mine, și mă temeam că slăbiciunea mea era deja vizibilă. Am fost respectuoasă în ceea ce vă privește, iar întrebările pe care vi le-am adresat n-au pus la îndoială cunoștințele sau corectitudinea dumneavoastră. Este dreptul meu să știu ce plătesc. Nimeni nu v-a învinuit de nimic. Solicitasem doar niște informații.

-          Iar eu vi le-am dat, domnișoară. Vocea lui vibra a victorie, iar faptul că mi se adresa acum din nou cu ‘domnișoară’ era un semn clar că eu eram învinsa.

Îngrozită, proprietara scosese din poșetă portofelul. În timp ce administratorul țipa la mine, ea își ținuse capul plecat. Nu știu dacă de rușine pentru că nu manifesta nicio reacție, sau pentru că încerca să nu-l înfurie pe Escu. Dintr-o data, m-am simțit singură. De parcă eu eram nebună să cred că acesta nu era un mod corect în care o persoană putea să i se adreseze alteia. Și apoi, situația a devenit și mai ciudată. Proprietara a scos din portofel suma datorată. M-am simțit mică, iar un sentiment bizar a pus stăpânire pe mine, ca un fel de buruiană care creștea cu repeziciune în jurul gâtului meu, sufocându-mă. Am încercat să mă încurajez, gândindu-mă că într-un fel amuzant eram martora unui episod Tom și Jerry ‘în viață’. Acel episod cu verișorul lui Jerry îmbrăcat în pulover cu dungi negre și galbene. Proprietara era un fel de Tom pupând pantoful lui Jerry (Escu) de fiecare data când acesta fluiera. Totuși, episodul acesta nu era la fel de amuzant. Escu era mulțumit. Tocmai fusese validat de către proprietară drept cel care avea dreptate. Privirea îi era îndreptată în jos, către banii pe care îi număra. Nu puteam să-i văd ochii, însă știam că se bucura de o nouă victorie. Era incontestabil.

-          La revedere, îi răspunse Escu proprietarei.

Un rânjet de abia schițat îi apăru pe față. Plecam și îl lăsam acolo ca un zeu mitologic, a cărui dreptate și putere erau indisputabile. Atunci când am plecat, am văzut că se formase o nouă coadă. Brusc am recunoscut expresiile de pe fața lor. Mai văzusem undeva expresia asta. Era expresia ‘l-ai supărat pe dom’ profesor și acum o să ne dea și nouă note proaste’. Cred că mereu schimbarea e supusă obiecției, chiar și de cei care urmează să beneficieze cel mai mult de pe urma ei. Nu-mi dorisem să câștig nimic din acea confruntare, dar nu mă așteptasem să aflu că lumea adulților este o scoatere la lecție, fără drept de opinie sau obiecție. Mi-am jurat să nu uit niciodată că sunt atât de liberă pe cât îmi permit să fiu.

Am strâns în ambele palme frunza aceea galben-maronie și i-am simțit umezeala. Ce senzație plăcută! Un vânt ușor îmi trecu peste obraji și pentru o clipă am închis ochii. Nu există bariere! Cel puțin, atât timp cât nu le punem noi în jurul nostru. N-am încălcat acel jurământ și sper să nu o fac niciodată.

Si dainuie

Vlad dainuie

Nimeni nu mai citeste poezie

Am intrat ieri intr-o librarie. Mirosea frumos a hartie si ceai. Pe rafturi erau insirate mii de carti. Iar cu un pas inaintea acestora, cartile care se vand cel mai bine. Am citit titlurile, am rasfoit cateva carti, iar apoi am rugat vanzatoarea sa-mi arate locul in care sunt volumele de poezii. La etaj. Intr-un singur raft, inghesuite, stateau cateva volume de poezii.
E trist ca pana si rimele albe nu-si mai gasesc locul pe langa noi! Mi-amintesc de vremuri apuse, cand sa inveti sa reciti o poezie era un adevarat act artistic.

La steaua care-a rasarit/ E-o cale-atat de lunga, / Ca mii de ani i-au trebuit/ Luminii sa ne-ajunga.

Rataceam precum un nor singuratic/ Ce pluteste deasupra vailor si dealurilor inalte,/ Si deodata o multime am zarit/ O oaste de margarete aurite.

Grait-a corbul: Nu se va mai repeta niciodata!

El avea o bicicleta. Ea avea 7 ani.

Celelalte detalii sunt pur si simplu irelevante. Un mijloc de transport s-a dovedit intotdeauna util.
Ea. Ei bine, ea avea 7 ani. Cei mai importanti. Pentru ca erau 'de acasa'. Te intampina mereu cu un zambet si pronunta duios 'mersi' si 'te rog frumos'. Oh, si cat de rar se mai spune acum 'te rog frumos'!
In consecinta, amandoi erau avuti. El stia sa pedaleze si nu cazuse nici macar o data de pe bicicleta. Asta, bineinteles, de cand invatase sa mearga cu bicicleta de pe la 4 ani.
Anii, in schimb, constituiau bogatia ei. Ii traise intens si cu folos. Stia sa recite poezii, sa faca funde sireturilor si, mai ales, invatase sa se abtina din a mai scoate limba.

Hamacul

In casa bunicilor aveam un pat. Unul special. Ii spuneam hamacul deoarece avea o gaura chiar pe la jumatatea saltelei. Pe vremea aceea nu cunosteam eu cuvantul stres, si nici nu intelegeam importanta relaxarii. Dar imi amintesc satisfactia. Imi scufundam jumatate de corp in saltea si dormeam cel mai lin somn. Uneori, seara inainte de a intra in casa la culcare, ma opream in fata casei. Respiram aerul taios al noptii si ma apropiam de florile bunicii din gradina. Erau regina noptii. De atunci mereu imi pare ca noptile de vara au un astfel de parfum. Puternic si delicat, in acelasi timp. Priveam apoi catre cer si mi se parea ca la bunici cerul era mereu mai darnic. Nu numai ca vedeam mai multe stele, insa aveam senzatia ca pe cele cunoscute le vedeam mai de aproape. Iar luna.. Luna stralucea cu mai multa putere acolo. Nu stiu de ce, dar ma gandeam mereu ca pana si mama lui Creanga ar fi rostit aceleasi cuvinte de odinioara, dar de data asta cu privire la luna: Iesi copile cu parul balai afara, doar s-o arata luna. Si luna se arata caci stia cu cine are de-a face. Intram, apoi, in casa cu umerii umeziti de racoarea noptii. Si nu-mi doream decat sa ma bag in asternut si sa ma incalzesc. Odata instalata confortabil in hamac, visam. Sau poate ca, de fapt, continuam visul. Caci oare mirosul acela de regina noptii si imaginea clara a lunii nu faceau parte si ele dintr-un vis?!

Fata cu portocale

Trebuie sa recunosc. Titlul acestei carti, scrisa de Jostein Gaarder, m-a convins. Nu am mai citit randuri la intamplare, precum fac ori de cate ori imi cumpar vreo carte.
Mi-am zis 'e cu portocale, n-are cum sa nu fie ceva frumos'.
Si-am purtat-o. Zic 'purtat-o' pentru ca am interpus cel putin o mie de kilometri intre libraria de unde am cumparat-o si locul in care am citit-o.
Acum inteleg mai usor fascinatia-mi pentru cerul senin de vara, pentru Venus si chiar pentru Calea Lactee.
Nu voi reda rezumatul cartii pentru ca mi s-ar parea nedrept. Nu pentru mine, ci pentru cei care vor citi cartea.
Insa voi adauga ca nu m-am mai simtit la fel de vrajita de o carte de cand cu 'Adevarul despre cazul Harry Quebert'. Am citit-o dintr-o rasuflare. M-a fascinat, m-a emotionat, dar mai ales mi-a amintit de o uitata dragoste - Centura lui Orion.
Incercand sa aflu mai multe detalii despre autor, am descoperit ca a fost facuta o ecranizare dupa "Fata cu portocale". Mai multe detalii aici.
Lucky You!

Viata ca o excursie

M-am tot plimbat in ultima vreme cu trenul si m-am lasat vrajita de magia acestuia. Imi scot din cand in cand nasul din vreo carte si privesc peisajul, ce trece nepasator prin fata ferestrei. Zilele astea mi-a fost imposibil sa rezist nostalgiei. De vina sunt copacii. De fapt, frunzele verzi ale copacilor. Umede de ploaie si batute de vant. Mi-am amintit de o excursie din scoala primara. Prima din excursiile scolare. Eram asa de incantata ca urma sa plec intr-o excursie! Aveam pachet. Pe vremea aceea imi parea un lucru mare, caci doar adultii aveau acest privilegiu. In fiecare seara il priveam pe tata pregatindu-si pachetul si mi se parea o mare onoare sa pot sa acced si eu la asa ceva desi nu eram inca adult.
Noaptea de dinaintea excursiei a fost precum trecerea unui tren printr-un tunel. Iti doresti sa iesi cat mai repede la lumina. Dimineata, cand am deschis ochii - dezamagire. Plouase. Am plecat grabita catre scoala, desi mama imi spusese ca excursia trebuie sa se fi anulat. In curtea scolii, colegii la fel de ingrijorati ca mine asteptau verdictul invatatoarei. Iar nemilos, acesta a venit. Excursia fusese anulata. Cu capetele plecate, am intrat in sala de clasa. Invatatoarea ne-a spus sa ne desfacem pachetele. Primul meu picnic a fost, de fapt, intr-o clasa. Bucuria plecarii mai devreme acasa n-a fost suficienta sa ne stearga dezamagirea de pe fete. Insa ce mi-a ramas drept amintire de la acel picnic este privelistea frunzelor ude de dincolo de fereastra. Nu mult dupa aceea am avut parte de un picnic in aer liber. Ba si mai mult, am fost rasplatita pentru excursia pierduta - cu mai multe excursii.

A fi de capul tau

‘Impreuna nu inseamna sa fim la fel, ci sa aspiram spre ceva comun. Pentru ca suntem parti ale aceluiasi trup si niciunul din noi nu e de capul lui. Omul indeobste nu e de capul lui. De capul lui poate fi doar un deget ori un picior rupt.’ 

‘Crangul de cimisir’ de Mihail Ancearov 

« Kanfietu vas ? »

Se spune ca atunci cand esti copil intri mai usor in legatura cu ceilalti, fiind lipsit de prejudecati si temeri. De asemenea, se spune ca un copil poate afla mai usor ce-si doreste decat un adult. Uitandu-ma inapoi, un singur lucru a ramas neclintit – pofta mea nesatioasa de dulciuri. Dupa caderea regimului comunist, comertul a suferit niscaiva modificari. In orasul de langa Dunare, unde m-am nascut, s-a remarcat acest lucru cel mai bine. Oameni din Ucraina, venind special pentru targul de sambata, aduceau cu ei produse variate. Curiozitatea mana mai toti tulcenii catre locul de desfasurare a ‘comertului liber’ (cuvantul libertate era des folosit in acei primi ani dupa revolutie). Impreuna cu parintii mei, mergeam din cand in cand la targ. Papusi complet diferite de cele vazute in vitrinele magazinelor romanesti imi atatau interesul, dar cel mai mult imi staruia privirea asupra ambalajelor lucioase si colorate ale diverselor dulciuri. Bineinteles, am testat prima oara ciocolata ruseasca. Nu mi-a placut. Dar nu m-am descurajat. Am luat la rand caramelele si bomboanele. Iar bomboanele mi-au placut. Vazandu-ma interesata, o vanzatoare m-a invatat cum sa intreb ‘aveti dulciuri ?’ in limba rusa. Daca imi amintesc bine, suna ceva de genul ‘Kanfietu vas ?’. Odata bariera limbii ridicata, nu mai pierdeam timpul scanand produsele de pe tarabe. Mergeam de la una la alta si nu ma opream decat daca auzeam ‘Da’. Ai mei se amuzau pe seama mea, insa cele mai amuzate erau negustoresele. Aveau de-a face cu un client care stia ce-si doreste, neavand mari pretentii. Ori se stie ca asa ceva se intalneste rar. « Kanfietu vas ? »

Amintește-ți!

"Amintește-ți că memoria trebuie s-o lași moștenire.
Ca să nu moară odată cu tine.
Amintește-ți! Amintește-ți!"
                                        Maria Arsene