Cei trei veseli năpârstoci de Vlad Mușatescu

Astăzi se împlinesc 93 de ani de la nașterea lui Vlad Mușatescu. O zi pe care n-am voit s-o las să treacă în van, fără a-i celebra amintirea. Am învățat că trăirile se transformă în amintiri și sunt cele mai prețioase averi pe care le vom dobândi vreodată. Dragă maestre, îți mulțumesc pentru că ai făcut să înflorească pe fața mea atâtea zâmbete! Fiecare dintre noi poate fi un personaj comic, trebuie doar să încetăm a ne mai lua în serios. Zâmbesc deci te evoc.

Extras din Capitolul I

...........................................................................................................................................
În sfârșit, după ce ucisesem, cu sânge rece, ultimul țânțar care mai zbura prin locuința subsemnatului, după ce ascultasem pornirea tramvaielor, autobuzelor și-a tuturor celorlalte mijloace de transport în comun, așteptam să vie și moș Ene pe la gene. Cu ochii pe ceas. Să-l văd dacă-i punctual. Și-a venit. Pe la nouă și jumătate.

Din păcate, nu era el! Altcineva îmi bătea la ușă. Atât de puternic și de insistent, încât am crezut că se dărâmă blocul. Dealtfel, dacă ar fi apelat la sonerie, aș fi fost mult mai liniștit. Pentru că nu mai funcționa. De când mi-o stricase tanti Ralița, vârându-și prea adânc degetul în lăcașul butonului lipsă.

-          Cine e? am întrebat eu cu glas blajin, deși eram foc de mânios.

-          Păi cine poate să fie? Eu sunt, Ralița, mătușă-ta! De la șapte strig la tine, și nu mă auzi...

Bineînțeles, am introdus-o urgent în casă. Ca să nu mă linșeze vecinii. Și am chestionat-o imediat, extrem de intrigat:

-          Nu mai pricep nimic, tanti Ralițo! Dacă ai fost aici de la orele șapte, de ce n-ai bătut la ușă, în loc să strigi?...

Mătușă-mea s-a uitat urât la mine, și s-a explicitat pe loc:

-          Al, băiețelule, nu-i uman ce se-ntâmplă cu tine, și nici în blocul ăsta, al vostru... În care ușă să bat, dacă eram în lift? Am rămas între etaje, și-abia acum cinci minute am reușit să ies din el...

Înnebunit de cele auzite, o rog pe tanti Ralița să mă ierte o clipă, până mă îmbrac. Iar dânsa, binevoitoare, ca întotdeauna, se declară imediat de acord, sfătuindu-mă:

-          Ascultă, Al, băiețelule, ideal ar fi să trecem apoi la bucătărie... Din motive de emoții, mi s-a făcut o foame de-aș mânca și beton expandat...

-          E-n regulă! Se face... Și ce ți-ar pofti inima?

-          Eah! O nimica toată, să am doar ce pune în gură... Niște sandvișuri, vreo cinci, cu brânză sau cu șuncă, și-un pahar de apă...

-          Nu crezi că-i cam mult? Ar fi cazul să ții și tălică puțin regim, așa cum fac eu...

-          Mda! S-ar putea să ai dreptate. Atunci adu-mi numai sandvișurile, fără paharul de apă!...
................................................................................................................................................