Nu am fost niciodată genul de om care intră ușor în vorbă cu cineva sau care inițiază o conversație. Mi-amintesc, când eram mică, cum îl priveam fascinată pe tata intrând în vorbă cu oricine, inițiând conversații cu străini cu care era nevoit să împartă o sală de așteptare, vreun vagon sau, pur și simplu, statul la coadă.
De cele mai multe ori se
schimbau banalități, dar alteori se făcea schimb de glume, informații utile sau
chiar neașteptat de frumoase. Și când se întâmpla asta, înțelegeam că nu e
chiar lucrul cel mai rău să spargi tăcerea, să îndrăznești nu numai să recunoști
prezența altcuiva, dar și s-o celebrezi. Apoi, să-ți iei la revedere ca buni
prieteni, fiind conștient că s-ar putea să nu te mai revezi niciodată.
Mic dejun la pensiunea
Rapsodia, Suceava. Ne-am așezat la o masă mare, la care era așezată și o doamnă
mai în vârstă. Ascultând-o vorbind cu personalul, am înțeles că este străină,
așa că am salutat-o în limba engleză și am așteptat cuminți să vină mâncarea. Am
schimbat câteva zâmbete cu doamna, dar tăcerea rămânea onorată. Și-apoi cu un
simplu ‘îmi pare rău că nu vorbesc
limba română și e mereu trist să nu poți vorbi cu oamenii când le stai alături’, într-o engleză foarte bună,
doamna a inițiat cea mai frumoasă discuție la mic dejun avută vreodată, și mi-a
dat o lecție și despre arta conversației.
Pe vremuri, nu existau alte forme
de combatere a plictiselii, așa că schimbai o vorbă dacă nu aveai o carte de
citit sau un rebus de completat. Azi, ne îndreptăm privirile în jos chiar și
când nu ne uităm în ecrane, încercând să evităm contactul vizual cu ceilalți.
Sosită în România cu un grup de
motocicliști, doamna ne-a povestit despre peisajele și oamenii întâlniți. Deși
depășea cu siguranță vârsta de 65 de ani, avea o luciditate și un zvâc rar
întâlnite chiar și la tineri. Vorbea frumos și zâmbea adesea, iar în ochi i se
putea citi setea de a vedea și a înțelege cât mai multe lucruri. Părul ei alb îi
trecea mult peste umeri și purta un singur cercel lung, în urechea stângă. Plecase
deja de trei luni de acasă și trecuse suficiente granițe, însă cea de la noi a
fost cea mai grea – iar asta i-a amintit de un trecut în care trebuia să aștepți
cu orele ca hârtiile să-ți fie atent verificate, în timp ce niciun zâmbet nu
trebuia schițat pentru a nu-i trezi suspiciunea vameșului. Era impresionată de
câte biserici văzuse și cât de multe se găseau construite numai în orașul
Suceava. Dar cel mai mult, o impresionase amabilitatea și generozitatea
oamenilor întâlniți de când trecuse granița României. În special a celor mai
săraci și care nu cunoșteau vreun cuvânt în altă limbă. Zâmbea, povestind
mișcată despre cum îi prinsese ploaia pe un drum de țară și s-au adăpostit cu
motocicletele sub un copac. Curând, au auzit o voce. Nu înțelegeau ce li se
zice, dar din limbajul trupului bătrânei ieșite în poartă, înțelegeau că erau
chemați să intre în curte, să se adăpostească de ploaie. Au făcut și ei semn că
este în regulă, că vor aștepta acolo oprirea ploii și că nu vor să deranjeze.
Dar bătrâna insista, dând de înțeles că era pericol de fulger să rămână acolo.
Așa că au urmat-o într-o curte sărăcăcioasă, unde au fost primiți călduros și de
unde au plecat doar la încetarea ploii. La plecare, și-au spus mulțumirile pe
cât au reușit ei prin semne, triști că nu puteau exprima mai multe prin
cuvinte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu