Cărți pe care le-am citit în 2020. Și le recomand cu drag.

Nu a fost un an ușor. Dar fiecare dintre noi s-a ajutat de lucruri frumoase să poată privi cu optimism. Cărțile mi-aduc mereu bucurie și iubesc să descopăr autori noi sau stiluri noi la autori a căror scriere mi-e deja cunoscută.

Dacă sunteți în căutare de ‘ceva bun de citit’, opriți-vă, vă rog, la rândurile de mai jos.

De n-ați reușit până acum și doriți să-mi citiți cărțile, iacătă aici câteva site-uri de unde le puteți comanda:

1. Aici veți găsi toate cele patru cărți ale subsemnatei.

2. Două șarmante.

3. Iar dacă sunteți în afara României, puteți comanda primele mele două cărți aici și aici.

 

Revenind la lista de cărți, poftiți de vă inspirați:

10minute 38 de secunde în această lume ciudată - Elif Shafak

În ape adânci – Paula Hawkins

Carnetul auriu – Doris Lessing

Scurtă istorie a tractoarelor în limba ucraineană – Marina Lewycka

Bunuri blocate – Sophie van Llewyn

Oameni anxioși – Fredrik Backman

Clopotul de sticlă – Sylvia Plath

Maleabila Veblen - Elizabeth McKenzie

Arta subtilă a disperării – Mark Manson

Un an în Provence – Peter Mayle

Jurământ de rătăcire – Ana Barton

Tehomir- Horațiu Mălăele

Simetria dorințelor – Eshkol Nevo

Palatul viselor – Ismail Kadare

Arta de a asculta și alte lecții de viață – Michael Caine

Somnul de zece ani – Meg Wolitzer

Părinți – Diana Bădica

Tentația de a fi fericit – Lorenzo Marone

Toni Morrison – Ajută-l, Doamne, pe copil

Adulții ăștia – Caroline Hulse

Mila 23 – Dan Ivan

Jurnalul unei fete greu de mulțumit – Jeni Acterian

Fetița care se juca de-a Dumnezeu – Dan Lungu

Cum să rămâi lucid într-o epocă a dezbinării – Elif Shafak

Femeia de la fereastră – A.J. Finn

 

Vouă ce cărți v-au plăcut anul acesta? Aștept cu drag recomandări.

Mama a zis!

Când te naști într-o familie ca a mea, în care fiecare membru are talent de povestitor, e greu să nu ai o tolbă de povești de spus. Aproape că nu există întâmplare față de care să nu pot lega una din poveștile noastre.

Azi v-o povestesc pe cea despre 'Mama a zis'. Replica aceasta este folosită, în sânul familiei noastre, drept argument de autoritate (pe lângă 'Na!', bineînțeles). Orice crâcnire este omorâtă în fașă cu 'Mama a zis'.

Povestea ei este așa. În blocul în care-și au apartamentul ai mei, la Tulcea, trăia o familie cu mai mulți copii. Părinții lucrând în schimburi, nu aveau timp să le pregătească masa. Așa că le lăsau bani copiilor să-și ia de ei ceva de mâncare. Cel mare era responsabil de sarcina aceasta. Apoi, el făcea distribuția. În seara cu pricina (când s-a relevat către noi această expresie), fiul cel mare împărțea câte un pachet de biscuiți fraților săi.

Unul, mai mofturos din fire, a refuzat pachetul. Fratele cel mare a întins din nou pachetul de biscuiți către el, și cum a întâmpinat același refuz, cel mare i-a zis:

- Mama, a zis!

Iar fratele mic a luat spășit pachetul și a început să mănânce. Iar noi de atunci îi tot facem cinste replicii, folosind-o.

De sunteți cuminți, poate vă voi povesti și despre 'Ma friend, go la noi la unitate'. Deși mi-e clar că nu aș reuși s-o povestesc la fel de bine precum vărul meu. Poate de aia nu mă satur să-l tot rog să mi-o povestească.

Cum să rămâi lucid într-o epocă a dezbinării – Elif Shafak

Din anumite motive, îmi pare că anul acesta trasează un cerc perfect. Pare-mi-se că se aplică și lecturilor frumoase. Am început și termin anul cu o lectură a unei cărți de-ale scriitoarei Elif Shafak.

Furie, anxietate, suferință, tristețe și singurătate sunt personajele principale ale acestei cărți. Toate, de fapt, au un singur rol – să ne țină loc de oglindă. Să ne privim, să realizăm ce simțim și să nu ne temem de emoțiile noastre. Așa cum ne asigură scriitoarea, suntem niște creaturi emoționale, iar fie că ne este ușor sau nu să recunoaștem, acționăm pe baza emoțiilor. Iar aici trebuie să fim atenți, căci acțiunile noastre pot da curs unor rezultate pe care nu ni le dorim, nici pentru noi nici pentru generațiile viitoare.

Identitatea este și ea o temă a cărții. Ce ne definește? Țara în care ne-am născut, cea în care trăim, genul, aspirațiile, organizațiile de care aparținem?

"... Puneți-mă alături de un autor din Grecia, Bulgaria, Bosnia, Albania sau România și veți fi uimiți să constatați cât de multe lucruri avem în comun. ..."

Iau cu mine acest îndemn frumos:

"Să nu vă fie teamă de complexitate. Temeți-vă doar de cei care promit o scurtătură ușoară către simplitate."

Puterea lui ‘Nu’

De curând am primit un ‘Nu’ și a fost prilej suficient să îmi analizez sentimentele.

Nu știu despre voi, dar eu am primit suficient de multe răspunsuri negative cât să mă învăț minte să stau cuminte în banca mea. N-am fost și nu voi fi niciodată genul de om care ‘intră pe geam atunci când i se închide o ușă’, însă sunt perseverentă. Dar într-o variantă timidă. M-am învățat să-mi regrupez sentimentele rănite și să încerc să găsesc alte soluții pentru a duce la bun capăt ce mi-am propus.

E greu, n-am să ascund și nici n-am să mă costumez în super-eroină. E tare greu să tot primești refuzuri și să îți păstrezi încrederea în proiectul tău. Inevitabil, te gândești dacă mai e cazul să insiști dacă tot ți se arată că ce propui nu e în trend sau nu ar putea să aducă mai mulți oameni laolaltă.

Până la urmă, dacă găsești un mic sens în proiect, e cazul să continui. Sensul meu? Dacă aduc un zâmbet pe fețele oamenilor și dacă, citind ce am scris, reușesc să-i apropii de alți oameni, alte experiențe și alte stări sufletești, sensul meu există. Chiar în mai multe feluri decât cele în care mi-l pot imagina.

Reinventare

Artiștii sunt vestiți că se reinventează. Anul acesta poate că au fost solicitați chiar mai mult decât de obicei. Când ești creator de frumos, talentul tău se vede în tot ce faci. Iată masca, iată măiestria, iată artistul!

Și iată pagina artistului -

https://www.facebook.com/MaraAlinaIuliana

Și da, tabloul din fundal este pictat de aceeași pictoriță. De fapt, ea este și autoarea picturii care se află pe coperta romanului meu, 'Cusătoresele'.

La gura sobei

Când frigul începe să-și arate măiestria pe afară, să rămâi în casă chiar nu pare o idee rea. Așa apare și crește apetitul pentru lectură.

Iar dacă la asta mai adăugăm sunetul de lemne care troznesc în șemineu, arzând, nu ne rămâne decât să adunăm cărți frumoase pe care să le citim.

Vă provoc la lectură citind din trei dintre cărțile mele!

Poftă bună la citit!

Două aspecte pozitive

Vorbeam zilele trecute despre anul ce urmează să se termine. Eu m-am concentrat asupra aspectelor pozitive, defect de fabricație.

Spațiul

Îmi place că pot sta la coadă la magazin fără să fiu împinsă de un alt cumpărător aflat în spatele meu. Bine, obiceiul n-a dispărut cu totul, căci mai remarc încă persoane care, deși poartă mască, ți se pun în coaste să nu care cumva să i se strecoare careva în față. Multă vreme am crezut că sunt reminescențe ale statului la coadă din vremea comunistă, dar nu e așa. Asta și pentru că sunt și unii care par prea tineri chiar să fi apucat revoluția.

Timpul

Am primit timp. Da, ați citit bine. Cele două ore petrecute pe drumul către și de la birou mi-au fost dăruite. Astfel, într-o săptămână lucrătoare, am zece ore pe care să le folosesc după pofta inimii. Mi-a fost dăruit darul timpulului, cum ar zice celebrul Ross.

Să ne gândim și la lucruri bune!

Motivația și interviul de angajare

Am văzut de curând o postare pe LinkedIn despre o anume întrebare de la interviul de angajare și m-am amuzat.

Poza prezenta un dialog simplu:

- De ce doriți acest post?

- Sunt pasionat(ă) de ideea de a nu muri de foame.

 

Uneori e un adevărat calvar să mergi la interviuri. Lumea se așteaptă la explicații extraordinar de ample despre motivația ocupării acelui loc. Sigur, motivația se găsește. Altfel, omul n-ar fi aplicat. Însă unora le este greu să devină prea euforici în fața unor necunoscuți. Apoi, mai sunt cei ca mine, caracterizați de un stil laconic. Iar în plus, cei care au aplicat la nimereală, pot fi și ei detectați. Parol! (că știu că aceasta este grija)

 

Inevitabil, mi-am amintit de un interviu de angajare în care am fost întrebată:

• Dar dacă scrii cărți și ești publicată și ești așa de creativă, ce cauți într-o companie?

Motivația mea e mereu aceeași, am nevoie de oameni. Să adun povești și să construiesc altele. Dar chiar și așa, un artist nu poate trăi din creația lui. Sau, mă rog, nu toți artiștii.

Muza a fost blândă cu mine în ultimii ani. Chiar din 2015, când Șugu mi-a zâmbit șmecherește și mi-a servit drept inspirație pentru poveste. Pare-se că și-a târșâit nițel piciorușul, și astfel i-au urmat nuvela, colecția de scurte povestiri și romanul.
Să-mi trăiască!

Cum să reduci stresul

Studiile arată că dacă privești un castor în timp ce mănâncă varză, nivelul de stres scade cu 17%. Dar oare ce se întâmplă dacă te porți ca un castor?!

Am citit titlul acesta (cel cu privitul castorului) și apoi am privit video-ul și am râs. Imaginea m-a dus cu gândul înapoi în timp. Sora mea și cu mine împărțeam același dormitor (către părinții care susțin teza despre confort când vine vorba despre frați și surori care nu trebuie să-și împartă camera - chiar cred că îi veți priva de amintiri frumoase). Era o noapte de toamnă și după ce am stins TV-ul, am avut probleme să adorm ... poftind varză. 

Ei bine, cred că nici atunci nu eram prea bună la a lăsa lucrurile pe ziua de mâine. Așa că m-am extras din pat, am mers pe hol și am deschis frigiderul. Am scos de acolo câteva frunze de varză și am închis apoi frigiderul. Dar nu m-am dus în bucătărie sau oriunde altundeva în apartament să le mănânc. În schimb, m-am întors în dormitor, m-am cocoțat în pat, am mușcat din varză, m-am întins și am purces la mestecare. Toată acea clefăială a trezit-o pe soră-mea, care m-a rugat să ies și să termin de mâncat altundeva. Cu câtă blândețe poți ruga pe cineva când te scoală din somn aiurea. 

Cred că soră-mea mi-e datoare pentru cât stres am reușit să-i reduc. Pare-se că eram chiar expert de pe atunci și nu știam că sunt.

Așa că urmați sfatul: priviți un castor sau faceți pe castorul, după posibilități. Face minuni pentru sănătate.

Greșeli în comunicare

Cu toții le facem. Nu există om, fie el chiar și activând în comunicare, care să nu facă greșeli. Dar toată lumea greșește și toată lumea trebuie să învețe din greșeli. Să țineți minte: planul e necesar. Dacă nu aveți un plan, uitați-vă peste acest articol pentru a-i înțelege importanța. 

Vă prezint mai jos o listă de greșeli des întâlnite cu privire la comunicările interne/ externe și interacțiunea dintre angajați:

 

• Lungimea

Ei bine, există două probleme cu privire la compunerea unui mesaj. Acesta este fie prea lung, fie prea scurt. Astfel, trebuie avute în vedere mijloacele. Dacă postezi pe LinkedIn, ai grijă ca postarea să nu depășească mai mult de două-trei propoziții (scurte, de altfel). Altfel, postarea va fi ignorată. Același lucru se aplică și la emailuri, comunicate de presă, newslettere – și anume, trebuie mereu avut în vedere întinderea, dar și canalul și audiența.

• Audiența

Publicul trebuie mereu luat în considerare. Am remarcat postări similare pe LinkedIn cu cele care se găsesc pe Facebook. Amintiți-vă: pozele cu pisici și câini, prăjituri și flori își au rostul și locul lor pe Instagram și Facebook. O rețea profesională trebuie să rămână întocmai.

• Mai puțin înseamnă mai mult.

Ei bine, da. Bombardând angajații cu emailuri nu vor rămâne interesați și motivați de realizările companiei. Oamenii au sarcinile lor zilnice, alte emailuri (pe care le compun și le trimit), obiective, agende pline de întâlniri și nu mai au răbdare și deschidere să citească orice. Am mai auzit eu pe la unii cum angajații și-au creat deja filtre pentru a trimite direct la gunoi emailuri de la anumite adrese.

• Angajarea oamenilor potriviți companiei

Dacă o companie și-a pus la bună folosință resursele (timpul și oamenii) pentru a găsi candidații potriviți pentru a ocupa un post, lucru cel mai bun ar fi ca aceștia să fie lăsați să-și facă treaba pentru care au fost aduși. Câți dintre voi simt că nu e așa?! Știu că problema este controlul (și anume, a da frâiele altcuiva). Adesea primesc răspunsul acesta, dar îmi pare că este o scuză în spatele căreia se ascunde o simplă neîncredere și frică de a fi dezamăgiți. Desigur, și încrederea asta nu se câștigă peste noapte.

• Feedback

Din ziua în care am auzit menționat acest cuvânt, cultura organizațională a căpătat un alt înțeles pentru mine. Nu mă înțelegeți greșit, apreciez și încurajez să primesc feedback. Dar mă uit în jur și am senzația că există doar două modalități prin care acesta se face.

Prima – prea mult feedback.

Da, ați citit bine. Unora le este tare greu să ia decizii singuri și atunci te trimit în căutare de feedback pe la alții. Astfel că ajungi ca, pentru o chestiune destul de mică, să faci mai mult vânt și mai multă colectare decât treaba în sine. Și deși, la prima vedere, gestul ar putea văzut drept unul care încurajează democrația, nu prea este așa. Pe lângă faptul că este o pierdere de timp, mai este și contraproductiv. De exemplu, dacă populația unei țări ar vota pentru fiecare propunere, rolul instituțiilor de stat ar pieri și la fel și țara. La fel și în echipele conduse de manageri. Dacă toți avem rol de manageri, atunci nu mai are sens să ai manager. E mereu nevoie de indicații și păreri, sunt de acord. Dar cu limită. Și cu asumarea unei funcții.

A doua – ignorarea feedback-ului

Ei bine, din experiență vă zic, n-are sens să insiști să ți se dea feedback dacă alegi să-l ignori. E la fel ca în povestea cu lupul. Oamenii vor fi bucuroși să-ți dea feedback, crezând că opiniile lor contează. Dar atunci când vor realiza că este în van, fii sigur că nu o vor mai face.

• Kind reminder

Multele aplicații pe care le avem ne amintesc constant că suntem prea ocupați. Am ajuns la un asemenea nivel, încât avem acum aplicații care ne amintesc că e cazul să ne ridicăm de pe scaun, să bem apă și să facem câțiva pași.

Același lucru putem spune și despre emailuri de tipul kind reminder, folosite adesea să îi amintească destinatarului că expeditorul încă are nevoie de răspuns. Nu îi blamez pe cei care nu răspund la primul ‘kind reminder’, dar nu manifest aceeași înțelegere și pentru cei care nu răspund nici la al patrulea.

• WACAMA

Un fost șef al soțului meu l-a învățat despre WACAMA. Și mi s-a părut de-a dreptul cel mai bun sfat.

WACAMA (walk, call and email) înseamnă mergi, sună, trimite email. Astfel, când vorbim despre ceva urgent, mai întâi trebuie să mergem direct la persoana de la care avem nevoie de informații, iar abia apoi să suni sau să trimiți email. Nu poți ajunge mereu la biroul celui cu care ai nevoie să vorbești, dar trimiterea unui email a devenit pentru noi ceva uzual, și mulți se așteaptă ca acesta să fie tratat drept urgent.

Amintiți-vă – când este ceva urgent, nu trimiteți un email. Mai aveți încă alte două variante până la această etapă.

Culmea luxului în weekend

Să te trezești și să citești câteva file dintr-o carte sau să vezi un film sau un episod dintr-un serial preferat. 

Apoi, să te întorci și să mai dormi.

Culmea luxului

Dimineață. Privesc pe geam ceața atât de groasă încât ar putea fi întinsă pe pâine, precum brânzica din celebra reclamă. Strâng din ochi, încercând să văd dacă plouă.

Și realizez că asta e culmea luxului. Să poți sta în casă în timp ce afară plouă.

Aventuri … la Poșta Română

Mă știți, eu sunt cea cu aventurile. Le adun și tot adun, și din când în când le pun și în scris.

Acum câteva luni, o prietenă scria despre cum s-a decis să renunțe la serviciile poștei. Și am rezonat. Adică, privind în retrospectivă la ce mi se întâmplase și mie cu câteva săptămâni înainte să scrie ea.

Astă-vară am fost în concediu prin țară (e de la sine înțeles că am strâns suficient material cât să fac o continuare la Aventuri de excursionist). Am ajuns în Timișoara și am fost încântați s-o descoperim mai frumoasă ca acum 9 ani.

Am vrut să cumpăr câteva vederi cu Timișoara și să le trimit în țară și în străinătate. Am intrat în câteva magazine de suveniruri sau librării care vindeau vederi, dar acestea nu vindeau și timbre. Toată lumea mă trimitea la Poșta Română. Așa că n-am cumpărat vederi, gândindu-mă că le voi cumpăra pe toate împreună (vederi și timbre) dintr-un oficiu poștal. Recunosc, este posibil să mi se fi suit această pretenție la cap și pentru că în ultimele excursii prin străinătate am putut să fac asta (chiar dacă Poșta Română nu mi-a livrat nici până astăzi în Cluj Napoca o vedere pe care am expediat-o acum mai bine de un an din Madrid).

Într-un final, găsesc un oficiu poștal care nu era gâtuit de prea multe cozi. Două fete erau înaintea mea la coadă, așa că am așteptat cumințică să-mi vină rândul. O alta s-a așezat în spatele meu și cum a ieșit un client din oficiu, hop, ne-a tăiat fața la toate. Pesemne, pentru că purtam mască, s-a gândit că nu vom face gură. Eu nu am făcut. Și pentru că cele două fete din fața mea și-au luat libertatea în mâini, și au scos-o de o aripă din sediu pe cea care fiersese de nerăbdare să intre înaintea noastră. Când a ieșit însoțită de cele două fete, zâmbea de parcă ar fi primit o floare. Fapt ce m-a dus cu gândul că musai nu era la prima abatare de acest tip.

Când mi-a venit rândul, am intrat și m-am dus direct la ghișeul din dreapta, unde vedeam că se oprește toată lumea. Am cerut timbre, însă doamna mi-a tăiat-o rece și m-a trimis la un alt ghișeu, menționând că este peste poate de ocupată și să n-o mai deranjăm toți ăștia care intrăm. Am vrut să-i sugerez că dacă ar pune un anunț în fața ghișeului și-ar face și ei și nouă un serviciu, dar deja era cu nasul prin hârtiile ei și m-am gândit că tonul cu care mi s-a adresat arăta că știa ea mai bine.

Am avansat către celălalt ghișeu și am cerut timbre pentru România și Franța. O poză de lângă ghișeu încuraja plata cu cardul, având în centru un POS. Bun, mi-am zis, este exact ce-mi trebuie. Am cerut și vederi cu Timișoara. Doamna m-a privit siderată și mi-a spus că nu au ei așa ceva. Am scos cardul să plătesc și mi-a spus că timbrele nu se pot plăti cu cardul, doar cash. Pesemne le stă în drum mobilitatea ce le caracterizează. Așa că am plecat din Timișoara cu timbre, dar fără vederi.

Urâtul adevăr

Îmi place să spun lucrurilor pe nume. Deja știți asta dacă ați mai citit postările de pe acest blog.

Fapt: anumite persoane vă pot trage în jos.  

Da, am trăit asta și știu cât de frustrant este - în special pentru mine care sunt o fire proactivă și tind să planific din timp, având în vedere punctele de cotitură și eventuale riscuri.

Mulți nu înțeleg importanța termenelor limită. Ai putea să le explici întruna și tot n-ar înțelege. Unora le lipsește empatia și, indiferent de cât de bine explici motivele, nu vei obține un alt tip de reacție din partea lor - și anume să conștientizeze importanța și să-ți trimită la timp informațiile necesare. 

Alții, în schimb, cred că nu este important să respecți termenele limită. Și ce dacă le depășești?! Important este să livrezi totuși ceva.

Ei bine, din experiența mea, când trebuie să lucrezi cu astfel de oameni te vei simți demotivat, stresat și îți vei pierde încrederea în tine și în proiect. Dar când nu ai de ales, trebuie să găsești soluții.

Iată ce a funcționat

Aveam o colaboratoare, care îmi făcea viața imposibilă. Mă suna zilnic și îmi ținea nesfârșite monologuri la telefon, fără niciun rezultat final. Sunt o persoană pragmatică, căreia nu-i place să-și piardă timpul aiurea cu discuții care nu duc la nimic. Concluziile sunt, pentru mine, importante dar și delimitarea acțiunilor, iar întâlnirile și telefoanele care nu se sfârșesc îmi par futile. 

Oricum, după un timp, am realizat că ea nu se va schimva și că singurul lucru pe care îl puteam schimba era atitudinea mea. Așa că într-o zi, după ce m-a sunat de trei ori și am realizat că petrecusem mai bine de trei ore ascultând monologouri fără sens, mi-am zis că e cazul să fac ceva.

Așa că am început să-i scanez apelurile (și anume, să nu-i răspund la toate telefoanele) și am insistat asupra faptului că ar trebui să mă sune doar dacă este ceva urgent sau prea dificil de explicat într-un email.

A fost dificil la început, dar apoi s-a adaptat. Dar nu a fost suficient pentru succesul proiectului meu. Așa că am vorbit cu celelalte persoane implicate în proiect și am ajuns la următoarea soluție: cum ea era singura care nu respecta termenul limită, am decis să îi stabilim un altul, mai devreme cu o săptămână decât cel aferent nouă. Și a funcționat. Și chiar atunci când ne trimitea partea ei cu întârziere, reușeam să ne organizăm și să livrăm la timp proiectul. 

Desigur, soluția noastră este discutabilă - din punct de vedere etic. Dar a fost singura modalitate de a reuși să respectăm termenul limită. Aș adăuga faptul că a ajutat că toți colaboratorii știau de înțelegerea noastră și nu ne-au dat de gol cu privire la cel de-al doilea termen limită.

Gustul vacanței

Când merg în vacanță îmi place să-mi cumpăr de acolo ceai, dulciuri și cărți. Astfel, când mă întorc acasă păstrez mai mult timp gustul vacanței.

Cum e, de pildă, cazul acestei cărți. Cumpărată astă vară din Drobeta Turnu Severin, dintr-o librărie destul de mică, dar plină cu multe cărți interesante. Acum, când o privesc îmi amintește de un moment aparte pe care l-am împărțit cu vânzătoarea.

Am luat-o de pe raft și m-am dus s-o achit.

Vânzătoarea: Au. Atât de mult costă cartea aceasta?! Mda, dar și prostia costă mult.

Și am râs amândouă.

Da, așa e.

Cuvinte simple, dar atât de puternice. Ele întrupează acceptarea și motivează interlocutorul să-și continue expunerea. Când te simți înțeles, ești mai aproape de a-ți face o idee clară despre ce ți se întâmplă, despre ce simți, cum simți și chiar să realizezi cum să faci pe mai departe.

Dacă nu mă credeți, încercați să faceți un pas în spate din fața emoției în ziua în care simțiți că ați fost nedreptățiți și aveți șansa să-i povestiți cuiva despre întâmplare. Veți remarca ce balsam sunt aceste trei cuvinte.

Tradiții

Se spune despre creativi că ar dezvolta obsesii. Iar asta se observă după ticuri, după tabieturi, felul în care își aranjează masa de lucru (la dreapta ce e de rezolvat și în stânga ce a fost deja rezolvat – mda, ar fi amuzant să mă vedeți cum flutur hârtiile cu notițe dintr-o parte în alta) sau după ce băutură beau (ceai, cafea, rom, sangria, vin, cidru, bere) și la ce oră.

În cazul în care nu v-ați prins, am confirmat. Da, dezvoltăm obsesii. Una din obsesiile mele este porumbul de floricele. Pe oriunde m-a purtat viața (în țară, Germania sau Rusia), pofta de floricele de porumb a avut întâietate întru rezolvare.

Cum sunt păstrătoare de vechi tradiții, mai ales în ceea ce privește floricelele de porumb, n-a fost de cele mai multe ori ușor să găsesc boabe de porumb – insistând să-mi fac floricelele la ceaun.

Așa că nu mi-a fost mică încântarea când am descoperit de curând o marcă de floricele de porumb care include pe ambalaj instrucțiuni de preparare a floricelelor la ceaun.

Mă gândesc adesea câți mai sunt ca mine, care fac floricelele la ceaun. Și-mi place să cred că dacă se mai găsesc încă boabe în comerț, nu toată lumea și le face la microunde.

În cinstea voastră, prieteni, mă duc să mai fac un ceaun de floricele!

Cranț-cranț

Tata are dreptate

Tata e fan Anthony Quinn. Are el motivele lui, dar eu cred că-l simpatizează și pentru că-i amintește de un om drag (în familia mea e un obicei să alături înfățișarea unui actor celebru unui membru de familie – a se vedea cum eu i l-am atribuit pe Mel Gibson nepotului).

Tot de la tata, am aflat că Anthony Quinn ar fi jucat rolul unui țăran român. Am zis să verificăm. Pe IMDB. Nu de alta, dar de când mi-a servit tata o frumușică lecție despre cum nu le știu eu pe toate, am început să verific înainte să-i spun că nu există (așa am aflat de existența cuvântului hoțoaică, eram sigură că tata îl inventase, dar dexonline i-a dat dreptate). Și am găsit, Anthony Quin chiar a jucat rolul unui țăran român în filmul 'A 25-a oră', ce are la bază romanul cu același nume scris de C. Virgil Gheorghiu.

L-am căutat pe net și l-am văzut online. Merită. Este un film tare bun și se simte și scenariul bun din spate. Actorii au jucat magistral și vă promit că nu vă pierdeți timpul privindu-l.

Filmul m-a încântat, recunosc, de la început. A lovit frumos sub centură cu muzică românească (Mă, Ioane, tu erai) și poza lui Creangă pe peretele din interiorul casei.

Johann Moritz, jucat de Anthony Quinn, este un țăran român din Transilvania. În 1939, Johann este denunțat ca fiind evreu și trimis într-un lagăr de muncă. Dintr-o eroare, este înrolat mai apoi în armata SS și apare pe coperta mai multor reviste și cărți germane. Adus în fața tribunalului de la Nürnberg și judecat drept criminal de război, Johann este salvat de scrisoarea scrisă de soția lui Suzanna.

Un personaj aparte este și scriitorul Traian Koruga. Vă redau o parte dintr-un dialog de-a dreptul mișcător dintre Traian și Johann:

- Nu mai vreau să văd, am văzut destul.

- Dar, Traian, sunt atât de multe lucruri care mai merită văzute.

- Am văzut cerul, marea, munții, oamenii... Oameni cu mintea întreagă, însă atât de mulți dintre ei sunt nebuni!

Scena zâmbetului de la final este de departe cea mai cutremurătoare. ‘Hai, poți mai bine de atât’, îl încurajează un fotograf pe Johann la momentul reîntâlnirii cu familia sa. Acel ‘hai, zâmbește mai larg!’ m-a dus cu gândul la întrebarea bătrânelor de la finalul filmului ‘Nuntă mută’ al lui Horațiu Mălăele: ‘Ce să ne mai luați?’.

Zâmbetul ca tortură. Așa mi-a inspirat scena aceasta.

Luați de vedeți filmul acesta. Tata îl recomandă. Dar și eu.

Importanța planului de comunicare

(Copyright pentru poză: Trey Gibson - unsplash.com)

Comunicăm cu succes atunci când mesajul pe care l-am transmis este înțeles exact așa cum și-a dorit să fie înțeles emițătorul.

Propoziția aceasta am citit-o într-un articol, la un moment dat, și atât de mult am rezonat cu ea încât o reiau de fiecare dată când vorbesc despre o comunicare eficientă. Practica este mama învățăturii și doar așa mi-am dezvoltat abilitățile organizatorice. De asemenea, cred cu tărie că nu poți îmbunătăți cu adevărat nimic dacă nu încerci să afli unde greșești și să încerci să te organizezi mai bine pe viitor. Fapt care se aplică, bineînțeles, și în comunicare. Cei care cred că singura abilitate necesară în domeniul comunicării este capacitatea de a spune povești, se înșeală amarnic.

Eu cred că planificarea este încă și mai necesară în comunicare pentru că așa te asiguri că mesajul este bine structurat, trimis pe canalul corect și primit cu succes.

Mai jos am trasat motivele principale pentru care cred eu că este nevoie să ai un plan de comunicare:

•        Te ajută să nu pierzi din vedere obiectivele.

•        Te ajută să stabilești audiența, mesajele, canalele, activitățile și materialele de folosit.

•        Vei avea mai clar definită echipa și rolul fiecărui membru al ei.

•        Vei înțelege mai bine resursele de care dispui și vei putea planifica din timp pentru cele de care vei avea nevoie pe parcurs.

•        Vei putea avea în vedere obstacole și așa vei putea creiona scenarii pentru cazuri de urgență.

O chestiune foarte importantă cu privire la un plan de comunicare este aceea că poate suferi modificări. De obicei, un plan de comunicare este trasat la început de an, când obiectivele companiei au fost deja stabilite, dar el nu rămâne bătut în cuie și e posibil să sufere modificări pe parcursul anului. 

Să vă dau un exemplu. Anul 2020 a început cu siguranță cu alte planuri, nu numai de comunicare. Însă pandemia de COVID-2019 ne-a obligat pe toți să le revizuim. A fost necesar ne adaptăm din mers. Nimeni nu a știut, și nici nu sunt sigură că acum sunt prea mulți care știu ce să facă pe mai departe, dar ne-am adaptat schimbării.

Personal, cred că fiecare companie trebuie să aibă un plan de comunicare. De preferat, schițat la început de an și actualizat pe parcurs în funcție de nevoile care apar. Un plan de comunicare nu va include niciodată toate evenimentele care pot apărea în timpul anului, dar se pot sublinia provocările principale și activitățile importante.

O recomandare: când începeți să creionați un plan nou de comunicare, luați-l drept model pe cel folosit cu un an înainte. De ce? Din mai multe motive. Unu, pentru că așa veți putea face un audit simplu cu privire la ce și cât s-a realizat din planul anterior. Doi, puteți înțelege și repera mai ușor ce s-a schimbat în nevoile companiei, abordarea creativă, obiectivele dar și gradul de îndeplinire ale acestora. 

Mergând pe modelul folosit cu un an înainte, puteți insera obiectivele dorite de conducere pentru anul care începe. Știu că sună mai ușor zis decât făcut, dar cu oamenii potriviți și informațiile necesare puteți realiza un plan de comunicare eficient.