Ideile vin și pleacă. Putem alege să le păstrăm sau să le
dăm mai departe drumul prin lume.
Lumea zice că nu mai există idei noi de pus pe hârtie. Că
totul a fost deja povestit și repovestit. Dar sunt sigură de un singur lucru,
fiecare idee în parte prezintă colțuri. Unele chiar au colțuri în colțuri. Ei
bine, așa se naște creativitatea (fie că doriți s-o regăsiți în haine, cărți,
muzică, filme, clădiri de locuit sau de birouri și chiar cornete de înghețată).
Cei care reușesc să vadă colțurile la care mă refeream
mai sus sunt oamenii creativi. Rolul lor nu este deloc simplu. Ei sunt cei în
măsură să arate alte dimensiuni, să prezinte pre înțelesul tuturor lucruri
banale pe lângă care am fi trecut razant.
Îmi place să descopăr, de exemplu, mesaje sau
semnificații în diverse tipuri de creații artistice. De pildă, îmi place foarte
mult pictura. Am reușit să ies din aventuri cu acuarelele fără să pun în
pericol integritatea pereților. Însă picturile mele nu se ridică nici pe
departe la nivelul celor efectuate de Kandinsky, unul din preferații mei
pictori abstracți.
Asta nu înseamnă că am aruncat la coșul de gunoi tot ce
am pictat. Sunt unele așa de reușite în naivitatea lor că a trebuit să le
păstrez. Și mă mândresc cu ele. Iar unul îl am chiar expus în holul casei. Să
știe lumea în ce casă a nimerit. Eu până acolo am reușit să ajung, mă refer la
nivelul artistic. Am încercat. Și nu mă descurajează faptul că în lumea aceasta
largă există oameni creativi a căror artă nu poate fi egalată. Putem trăi unii
cu alții și unii pe lângă alții. Ba chiar sunt convinsă că ne putem inspira
reciproc.
Zilele acestea mi le-am petrecut la rece. Nu, nu m-am
închis în vreo combină frigorifică și nici cei care și-au petrecut timpul
alături de mine n-au dat drumul la aerul condiționat (bag seamă că vocea mea de
o înaltă clasă îi poate răcori oricum, sau încălzi – în funcție de sezon. A,
da, am uitat să vă povestesc că am o voce minunată. Tot amân să mă înscriu la
un curs de canto de teamă că aș sădi invidia în inimile altor participanți.
Însă zilnic mă trilulez și nu las să treacă vreo șansă întru demonstrare de
talent. Am și fani. Da, am. Sigur am. Adică, trebuie să am. Primesc prea multe
încurajări să nu am. Doar că nu sunt rostite cu voce tare. Deh, am și talentul
de a ghici gândurile.).
Cum vă scriam, zile petrecute la rece, în compania unei
cărți care îl are printre personajele principale pe un pinguin, Micha, care
locuiește în apartamentul stăpânului său, Victor Zolotarev. În limba engleză,
cartea poartă numele ‘Death and the Penguin’ și
este o combinație frumoasă de autoironie și căutare de adevăr.
Ei bine, este ceva adorabil în lipăiala pinguinului Micha care
te face să te gândești la prioritățile tale. Oare le-ai definit corespunzător?!
Oare nu te-ai pripit în a-i lua pe alții drept exemplu?! Oare sunt câteva la
care nici măcar nu te-ai gândit și care ar putea fi importante?!
Se spune că animalele au un fel simplu de a trăi, axat pe
nevoile primordiale. Mi se întâmplă să-mi amintesc vorba aceasta ori de câte
ori mă găsesc supărată sau stresată, iar motivele nu sunt chiar așa de mari
precum casa. Și astfel verific din nou cât de ușor este să exagerezi. Să facem
deci să fie totul mult mai simplu.
Dacă aș fi pinguin:
- Aș trata timpul precum un balsam. L-aș lăsa să curgă peste mine,
fără să mă zbat, fără să mă plâng de trecerea lui. De fapt, aș fi total
ignorantă în ceea ce-l privește pentru că n-aș știi să țin evidența lui, iar
astfel trecerea lui nu m-ar influența.
- M-aș bucura să pășesc. Fiecare pas făcut ar fi marcat
doar de bucuria pășirii în sine. Terenul plat sau grunjos nu m-ar supăra defel.
- N-aș tratat mâncarea drept o sursă de griji sau de
prezentare. Căci nu m-aș preocupa cu privire la depuneri și nici să pozez cât
mai bine să pot arăta mai departe ce am mâncat.
- Nu mi-aș face probleme cum că aș leza sentimentele cuiva
dacă refuz să mănânc ceva ce nu-mi place sau să refuz să fac ceva de care nu
prea am neapărat chef să mă ocup.
Dar
tu, cum ai fi tu ca pinguin?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu