De ce să ai încredere în oameni

Când suntem copii, cei care au grijă de noi își fac datoria de a ne informa despre eventualele pericole la care ne expunem dacă investim străinii cu prea multă încredere.

Este până la urmă o metodă sigură să ne protejeze, dar și să ne ajute să ne protejăm noi înșine de lucrurile pe care nu le cunoaștem sau nu le putem înțelege deoarece nu avem experiență de viață.

Când creștem, crește și experiența odată cu noi. Unii devin mai atenți, alții se baricadează în carapace, iar cei mai puțini nu-și învață lecția niciodată, indiferent de cât de multe bobârnace și-au luat – pentru ei, încrederea în umanitate este ceva ce se oferă din oficiu.

O emisiune foarte interesantă a unui francez – J’irai dormir chez vous (Dorm la dumneavoastră) – este o parabolă foarte frumoasă a stadiului în care se găsește  pe glob încrederea în umanitate. Pe lângă detalii geografice, culturale și sociale, emisiunea pune accent exact pe asta – Cât de mult ai încredere în oameni? Cât de multă încredere îți inspir? Pot dormi la tine diseară?

Ca un făcut, îmi pare mereu că cei mai săraci și care trăiesc în condiții precare sunt mai dispuși să-și împartă spațiul locativ, mâncarea sau apa cu realizatorul emisiunii.

Recunosc, văd o anume excentricitate în a primi un necunoscut în casa ta, un străin pe care nu l-ai mai văzut niciodată, care te filmează și îți filmează casa – chiar un reality show. Și totuși... destul de mulți oameni îl primesc să petreacă noaptea la ei acasă.

Eu mă regăsesc în prima categorie. Cu adăugirea că încrederea trebuie obținută, așa că nu mă arunc cu capul înainte. Adică, nu voi începe să-i încânt auzul cu minunata mea voce chiar din primele momente de când fac cunoștință cu cineva. Pentru astfel de performanțe consider că trebuie să fii pregătit. Să te aștepți la expresia artistică, căci altfel cum ai putea s-o apreciezi?!

Uneori mi se întâmplă să mă surprind cu încrederea pe care o am în anumite situații sau oameni. De pildă, prin 2015, locuiam în Rusia. Învățasem relativ ușor alfabetul chirilic – asta și pentru că mi-a fost drag să descopăr litera r precum o scriam pe când nu învățasem bine literele latine, adică invers – vreo două-trei cuvinte pe care să mă bazez la nevoie. Așadar, în 2015 mă găseam în acerbă căutare de lucru.

În ziua de care vă povestesc, eram în drum spre un interviu pentru un post de profesoară de limba engleză. Îmi schițasem pe o coală de hârtie ruta de urmat pentru a ajunge la școala privată, însă la un moment dat m-am pierdut. M-am întors și reîntors de multe ori pentru a relua drumul corect, dar n-am reușit. Am îndrăznit cu puținele cunoștințe de limbă să întreb trecători. Oameni care nu vorbeau deloc limba engleză, dar care se arătau dornici să mă ajute. La un moment dat, m-am apropiat de un grup de blocuri. Eram pe strada unde se găsea școala. Și totuși, nu o vedeam. Ușa de metal (o ușă standard pentru blocurile din Rusia) a unui bloc de vreo 12 etaje s-a deschis și de acolo a ieșit un domn. Ajunsesem la limita răbdării și disperarea mi-a dat ghes să-i cer ajutorul. I-am arătat foaia cu numele străzii și cel al școlii. Văzându-l ieșind din bloc, m-am gândit că trebuie să știe pe unde ar fi.

Privirea lui mi-a dat de înțeles că habar nu avea. Dar mi-a făcut semn că va căuta pe telefon. Folosea doar câteva cuvinte din limba rusă, realizând că nu aveam cum să pricep mai mult. Îmi făcu semn către mașină. Își puse telefonul la încărcat acolo și introduse numele străzii. Harta se încărca cu greutate, dar într-un final apăru un itinerariu. Domnul îmi făcu semn să urc. Și am urcat. Am mers maxim 2 minute, suficient cât să dăm roată blocului și să ajungem în fața școlii. I-am mulțumit domnului și am coborât, iar apoi m-am dus la interviu. N-am realizat decât după ce am ieșit de la interviu că mă expusesem unui pericol. Eram străină și nu vorbeam aproape deloc limba locală, o țintă tocmai bună. Scopul pe care îl aveam, însă, îmi paralizase temerile. Dar totuși un sentiment aparte își făcu loc. Acela că am avut încredere, iar încrederea mea n-a fost înșelată. Tare frumos mai este să descoperi că suntem oameni printre oameni și ne putem ajuta fără a avea un scop sau vreun beneficiu ascuns.

Hai, te iubesc!

Statul la coadă. Se întâmplă în continuare. 

Și stând eu așa, într-o seară, eram pierdută în gânduri, făcând mici pași care mă apropiau de ghișeul la care așteptam. “Hai, te iubesc”, m-a scos din visare replica unei domnișoare, care încheia o conversație la telefonul mobil. M-a bătut apoi pe umăr și m-a întrebat dacă toată lumea de la coadă aștepta același lucru, ridicarea produsului. I-am confirmat și am încercat s-o liniștesc, spunându-i că de obicei nu durează mult. Telefonul mobil i-a sunat. A răspuns și i-a transmis celui de la telefon că e o coadă lungă, însă o doamnă i-a spus că nu durează prea mult. A încheiat din nou cu un “Hai, te iubesc” parcă mai moleșit decât precedentul. După 2 minute, a format ea numărul de telefon și a întrebat ceva. După ce a primit răspunsul, a încheiat cu “Hai, te iubesc”.

Sigur, fiecare este liber să își arate sentimentele precum dorește, dar mă îngrijorează modul în care cuvintele par să-și piardă din intensitate pentru că sunt bagatelizate. Acest 'Hai, te iubesc', aruncat la marginea unei cozi cu o frecvență ce nu ținea deloc de intensitatea sentimentului, ba chiar părea să țină loc de încheiere a unei conversații, m-a întristat.

Despre noi

Îmi plac culorile. Anii mei se împart în mici perioade în care o anumită culoare mi-a dominat garderoba, dar și spațiul de locuit. Acum mă zbat între galben, bleu deschis și verde smarald. Și nu mă rușinez. Este felul meu de a relaționa cu viața, exprimându-mă prin culoare. Pot zice doar că mi se întâmplă să mă amuz când descopăr prin lucrurile mele minim două obiecte vestimentare care au aceeași culoare. De parcă le-am cumpărat pentru a îmi verifica dragostea pentru culoarea respectivă sau poate chiar atenția la lucrurile pe care mi le cumpăr.

Plimbându-mă prin București, realizez că și altora le plac culorile. De la înfrumusețările din gard, la poleiala aurită a coamei unor lei gri, la acoperiș, la forma și scrisul de pe cutia poștală, la covorul de la intrare, la tipul de sonerie și așa mai departe. Bucureștiul este un oraș colorat. Avem bannere mai peste tot, iar magazinele se întrec în oferte tentante nu doar prin reduceri, dar și atrăgătoare ochilor.

Zumzăiala oamenilor pe când treci prin fața unei piețe se încadrează și ea în coloristica orașului. Accente, regionalisme, arhaisme, zboară și ele pe deasupra oamenilor precum acele prafuri colorate pe care le arunci vara la mare pentru a-ți crea o mică bucurie cu înfățișare de curcubeu. Încetinești pasul și te bucuri un pic de o asemenea diversitate. Privești fețele oamenilor. Unii dintre ei sunt cu adevărat bucuroși să discute, să împărtășească, să asculte și să vorbească din nou. Avea dreptate cel care zicea că făcutul pieței nu este doar despre cumpărături, ci despre socializare, despre a da semenilor de veste că trăiești, că ai experiențe și că vrei să le împarți cu ei.

Treceam ieri pe lângă un astfel de tablou, savurând paleta de culori când din vitrina unui magazin de obiecte pentru casă mi-a atras atenția o foaie simplă, în format A4, scrisă cu cerneală albastră.

‘Avem mușama!’ te invita să intri. Să ceri, să-ți procuri alte și alte culori care să se îmbine cu cele pe care le ai deja cu tine și la tine.

Mi se mai întâmplă să fiu întrebată despre noi. Pauza pe care o fac nu apare deoarece nu știu ce să răspund, ci încerc să înțeleg ce fel de răspuns caută cel ce întreabă. Despre noi, despre români, sunt multe de spus. Dar un lucru e sigur. Ne plac culorile. Uneori le aranjăm estetic, alteori nu. Iar asta și pentru că esteticul nu este neapărat principala cerință. Importantă este culoarea și ce transmite ea.

Dacă ai fi pinguin

Ideile vin și pleacă. Putem alege să le păstrăm sau să le dăm mai departe drumul prin lume.

Lumea zice că nu mai există idei noi de pus pe hârtie. Că totul a fost deja povestit și repovestit. Dar sunt sigură de un singur lucru, fiecare idee în parte prezintă colțuri. Unele chiar au colțuri în colțuri. Ei bine, așa se naște creativitatea (fie că doriți s-o regăsiți în haine, cărți, muzică, filme, clădiri de locuit sau de birouri și chiar cornete de înghețată).

Cei care reușesc să vadă colțurile la care mă refeream mai sus sunt oamenii creativi. Rolul lor nu este deloc simplu. Ei sunt cei în măsură să arate alte dimensiuni, să prezinte pre înțelesul tuturor lucruri banale pe lângă care am fi trecut razant.

Îmi place să descopăr, de exemplu, mesaje sau semnificații în diverse tipuri de creații artistice. De pildă, îmi place foarte mult pictura. Am reușit să ies din aventuri cu acuarelele fără să pun în pericol integritatea pereților. Însă picturile mele nu se ridică nici pe departe la nivelul celor efectuate de Kandinsky, unul din preferații mei pictori abstracți.

Asta nu înseamnă că am aruncat la coșul de gunoi tot ce am pictat. Sunt unele așa de reușite în naivitatea lor că a trebuit să le păstrez. Și mă mândresc cu ele. Iar unul îl am chiar expus în holul casei. Să știe lumea în ce casă a nimerit. Eu până acolo am reușit să ajung, mă refer la nivelul artistic. Am încercat. Și nu mă descurajează faptul că în lumea aceasta largă există oameni creativi a căror artă nu poate fi egalată. Putem trăi unii cu alții și unii pe lângă alții. Ba chiar sunt convinsă că ne putem inspira reciproc.

Zilele acestea mi le-am petrecut la rece. Nu, nu m-am închis în vreo combină frigorifică și nici cei care și-au petrecut timpul alături de mine n-au dat drumul la aerul condiționat (bag seamă că vocea mea de o înaltă clasă îi poate răcori oricum, sau încălzi – în funcție de sezon. A, da, am uitat să vă povestesc că am o voce minunată. Tot amân să mă înscriu la un curs de canto de teamă că aș sădi invidia în inimile altor participanți. Însă zilnic mă trilulez și nu las să treacă vreo șansă întru demonstrare de talent. Am și fani. Da, am. Sigur am. Adică, trebuie să am. Primesc prea multe încurajări să nu am. Doar că nu sunt rostite cu voce tare. Deh, am și talentul de a ghici gândurile.).

Cum vă scriam, zile petrecute la rece, în compania unei cărți care îl are printre personajele principale pe un pinguin, Micha, care locuiește în apartamentul stăpânului său, Victor Zolotarev. În limba engleză, cartea poartă numele ‘Death and the Penguin’ și este o combinație frumoasă de autoironie și căutare de adevăr.

Ei bine, este ceva adorabil în lipăiala pinguinului Micha care te face să te gândești la prioritățile tale. Oare le-ai definit corespunzător?! Oare nu te-ai pripit în a-i lua pe alții drept exemplu?! Oare sunt câteva la care nici măcar nu te-ai gândit și care ar putea fi importante?!

Se spune că animalele au un fel simplu de a trăi, axat pe nevoile primordiale. Mi se întâmplă să-mi amintesc vorba aceasta ori de câte ori mă găsesc supărată sau stresată, iar motivele nu sunt chiar așa de mari precum casa. Și astfel verific din nou cât de ușor este să exagerezi. Să facem deci să fie totul mult mai simplu.

Dacă aș fi pinguin:

-        Aș trata timpul precum un balsam. L-aș lăsa să curgă peste mine, fără să mă zbat, fără să mă plâng de trecerea lui. De fapt, aș fi total ignorantă în ceea ce-l privește pentru că n-aș știi să țin evidența lui, iar astfel trecerea lui nu m-ar influența.

-        M-aș bucura să pășesc. Fiecare pas făcut ar fi marcat doar de bucuria pășirii în sine. Terenul plat sau grunjos nu m-ar supăra defel.

-        N-aș tratat mâncarea drept o sursă de griji sau de prezentare. Căci nu m-aș preocupa cu privire la depuneri și nici să pozez cât mai bine să pot arăta mai departe ce am mâncat.

-        Nu mi-aș face probleme cum că aș leza sentimentele cuiva dacă refuz să mănânc ceva ce nu-mi place sau să refuz să fac ceva de care nu prea am neapărat chef să mă ocup.

Dar tu, cum ai fi tu ca pinguin?