Orașul în literatura Emiliei Muller

De curând a avut loc festivalul "Orașul și literatura" și, asistând într-o seară la discuțiile despre influența orașului asupra literaturii, am reflectat apoi asupra cărților mele. M-am născut și am crescut la oraș și, foarte rar, am vizitat satul. E drept, satul are un anume farmec, și asta și pentru că aveam mai multă libertate decât la oraș, bunicii erau mai îngăduitori și dornici să ne facă toate poftele, aveam fructe la discreție - pe care le puteam culege ușor și cu mâna - și aveam un câine, care era al meu pe întreaga durată a șederii. Și totuși, n-aș da nicicând orașul pe sat. Din multe considerente, printre care enumăr și vorba cântecului "dați-mi cinematograf".
Am căutat orașul prin literatura mea și iată ce am găsit.

Otilia Țeposu – Drușca. Povești de la marginea pădurii

Cartea aceasta e scrisă cu atât de multă blândețe, încât ai sentimentul aievea că-ți mângâie cineva creștetul. Te pierzi cu multă ușurință în farmecul poveștilor copilăriei și asta și pentru că ceva din trecutul fiecăruia dintre noi încă mai are stăpânire asupra noastră și asupra simțurilor noastre. Citind cartea, îți pierzi cumva vârsta. Nu ești nici adult și nici copil. Ești un bol de amintiri în care s-a stârnit furtuna și miroase a frig și a Crăciun, a mere coapte și porumb fiert, a veselie și protecție, a vară și a pere, a râset și primăvară, a povești fermecate și descoperiri uluitoare, a staniol colorat care încă mai păstreză mirosul ușor amar al ciocolatei, a porumb de floricele și plăcintă cu brânză sărată, a eternă tinerețe și bătrânețe, a îmbrățișări calde și leuștean, a praf în bătaia vântului și a liniște de nopți de iarnă. Și a pâine. Eterna pâine care ne aduce mai aproape. De cine suntem și cine am fost. Și de noi, în care se ascund atâtea variante ale noastre de care am uitat.

Undeva în carte, apar următoarele propoziții, niște bijuterii, de altfel, pe care vi le dau și vouă drept păstrare:

„Nimeni nu este perfect, tuturor ne lipsește câte ceva pe lumea asta. Important e să fim liberi ca să putem acoperi aceste lipsuri.”

Din romanul "Cusătoresele" citire

Vestimentația și accesoriile au fost asigurate de Squirrel.

For my English-speaking friends, the text in English below:
(Excerpt from 'The Sewing Club')

I went out of my apartment building just on time to catch the rain. The parka I was wearing was surely going to show its utility. I put the hood over my cap to make sure that I wouldn’t arrive soaking wet to Eliza’s house. The month of March was kind of moody, or maybe I was feeling that way about it giving that I was coveting summer and spring seemed to want to leave me with a brutal impression. Raindrops were furiously splashing over the causeway and, from time to time, the drops would hit my black pants. There, the drops looked like mercury drops easing their way into the fabric. Then they would quickly vanish, leaving behind an even blacker spot.

On the streets, people were armed and fighting using their umbrellas, which were very eager to throw themselves forward, just like a top of an epee. Some had already given up and were walking with fast and small steps, keeping their heads bowed. At the end of the street, the flashes of a car blinded me, and for a while I could only see a yellow background over which silvery needles were madly coming down from the sky. I turned right and went down the hill. Soon, I arrived near Eliza’s house. Across the street from her house there was a block of flats. There, nobody could notice me, and more, I was sheltered from the rain. I stopped in front of the entrance to the block of flats and took down the hood. The lightbulb from the light pole illuminated the street on which cars were passing by. They were fighting the waters while trying to mount; waters that were menacingly coming down towards them. What a show! And how tricksome are we, the human race, as we fight armed against nature.

De Ziua Femeilor, un mic cadou - Vlad Mușatescu

(Din secțiunea semne și momente Evrika)

Istoria literaturii române scrisă de George Călinescu pălește grav în fața “Aventurilor aproximative” ale lui Vlad Mușatescu. Ca să nu mai zic că n-are deloc același farmec! Recomandări de lectură, scriitori, poeți, critici literari, toți – fie mai de seamă o nu, sau care ar fi avut toate șansele să ajungă de seamă și nu s-au aliniat planetele corespunzător- apar aici. Prima data când am citit “Aventurile” eram prea necoaptă să înțeleg valoarea literară a acestor bijuterii de cărți. Astăzi, le parcurg și îmi iau notițe. Trec numele celor menționați aici pe foițe, iar apoi voi parcurge la căutarea și citirea operelor lor. Vlad dăinuie! Nu numai prin opera sa minunată, dar și prin moștenirea de recomandări literare pe care ne-a lăsat-o.

Bucurați-vă de fragmentul de mai jos:

“Nu era singur. Lângă dânsul se afla și se voia nerăbdător un bătrân, spelb și acoperit de scrumul vârstei, nițel aduse de spate, în ciuda staturii ce depășea normalul, și care-și sprijinea mâna pe umărul unei fetițe firave cu ochi luminoși și de o culoare nedefinită.

Dându-și seama de impolitețea sa, Tătălici s-a grăbit să mi-l prezinte, invers decât s-ar fi cuvenit:

-         Petre Bellu și nepoțica sa!...

Aici nu mai țin minte dacă a spus nepoțică sau fetiță. Mă rog, nu are importanță, după atâta amar de vreme. Imediat am receptat numele și, pe loc, mi-a și intrat în funcțiune unul din releele implantate în cortex. Și numaidecât mi-au apărut în fața ochilor copertele unor cărți din “Colecția celor 15 lei”: “Apărarea are cuvântul” și “Cazul doamnei Predescu”. La data când se iviseră pe piață, cu mare tam-tam, Petre Bellu devenise, în doi timpi și trei mișcări, o celebritate a zilei.

Nițel emoționat, i-am strâns călduros mâna și i-am declarat cu infinită simpatie:

-         Maestre, domnule Bellu, nici nu vă imaginați cât sunt de bucuros să vă cunosc! Și încă în viață... Credeam că nu mai trăiți. De-atâția ani, o veșnicie, nu s-a mai pomenit numele dumneavoastră. Oarecum și normal, la venerabila dumneavoastră vârstă!...

-         Păi, câți ani îmi dai, scumpule?, s-a arătat surprins popularul romancier.

-         În niciun caz mai mult de șaptezeci, maximum șaptezeci și doi!

De fapt, îi mai scăzusem ceva, de la mine, din etatea pe care-o arăta manifest.

-         Halal de măiculița mea, parastasu’ ei de viață, dacă mai mă țin încă atât de bine!, a exclamat Petre Bellu. Bravo mie, domnule dragă! Anul ăsta împlinesc cincizeci și patru de ani. E bine?

În aceeași clipă, am simțit cum îmi paralizează coardele vocale. Și nu i-am putut, evident, răspunde nimic. Bratoloveanu îngălbenise, eu mă-nroșisem, iar fetița aceea plăpândă icnea înăbușit, gata să plângă. O făcusem de oaie!

Petre Bellu, sesizând ridicolul situației în care mă vârâsem singur, cu propriile și sensibilele mele antene apreciative, m-a scos cu mâinile lui din găleată. Chicotind amar, m-a invitat cu glas blajin:

-         Hai cu mine, domnul meu, să-ți arăt unde-i vila editurii matale. Deși îți par un matusalem, am să-ți ajut la căratul bagajelor. Unde le-ai lăsat?...

-         În fața vilei compozitorilor!

-         Perfect! Ăștia nu fură. Decât arareori. Și numai melodii auzite la radio, când îl potrivesc pe Londra, Paris sau Roma... Iar în ultimul timp, și pe Moscova!...

Condus de Petre Bellu, Tătălici Bratoloveanu și fetiță, am ajuns, în sfârșit, la casa de odihnă a “Editurii de Stat”."

Despre o casă

Am descoperit, ascultând Radio România Cultural, un proiect dedicat Anului Centenar. În fiecare luni, în cadrul emisiunii "Orașul vorbește", o casă din București își spune povestea.
Întâmplarea a fost să trec chiar într-o luni pe lângă o casă din cartier la care mă tot zgâiam de vreo două luni încoace.
Prima dată, am zărit-o la apus. Terenul vilan din față și blocul din spatele ei m-au făcut s-o remarc mai ușor. Dar nu doar contrastul a avantajat-o. Patina timpului a atins-o și îi dă un farmec aparte.

Zidul din cărămidă probabil că a funcționat la un moment dat drept sprijin pentru o boltă amplă de struguri parfumați.
Pesemne că noul trebuie să se fi mutat acolo. Altfel nu-mi explic aparatul de aer condiționat și parabola TV.

Coșurile din cărămidă roșie și stâlpii electrici din lemn accentuează senzația că m-am întors în timp, fără vreo mașinărie fantastică. Boltele ferestrelor continuă să-i confere un aer nobil deși starea de neîngrijire e avansată.

Probabil că dacă mi-ar vorbi, casa aceasta ar avea multe lucruri interesante de povestit. Și nu mă refer doar la baluri, costume frumoase, muzici fermecătoare și oameni aleși. Mi-ar explica, poate, cum s-a schimbat lumea de când a fost ea construită și cum, totuși, nu s-a schimbat. Nădăjduiesc să cred că dacă ochii mi-s bucurați la vederea ei, așa trebuie să li se fi întâmplat și celor ce au construit-o. Cu care, deci, am multe în comun, bucurându-mă și eu la vederea frumuseții. Uneori ne e greu să păstrăm legătura cu trecutul. Considerăm că e apus și nimic din el nu se mai regăsește în prezent.
Și, totuși, da. Ceva se regăsește. Frumusețe.

Noutăți

Romanul "Cusătoresele" vă așteaptă la secțiunea Noutăți din Librăria Humanitas de la Cișmigiu.

Poftă bună la citit!

"Desculț" - Zaharia Stancu

"Să nu uiți, Darie!"
Un îndemn pe care l-am purtat cu mine ani și ani. Prima dată, l-am citit într-o culegere de exerciții pentru limba engleză. Apoi, avea să-mi răsune din nou prin îndemnul din romanul lui Maria Arsene. Astăzi, l-am parcurs fără alți intermediari. Citind romanul, am realizat că e mai bine că am sau s-a lăsat atâta vreme până să-l citesc. L-am înțeles altfel. Am înțeles altfel frământările expuse în foile astea care păreau să prindă viață și să strige ele adevărurile pe care le-am uitat sau le-am dori uitate. Pe alocuri, mi-a adus aminte de "Ridicat de la pământ". E ciudat că am înțeles scriitura românească privind-o prin ochii unei scriituri portugheze. Pesemne că popoarele se aseamănă mai mult decât știu ele. Iar bariera limbii devine inexistentă pentru cei ce au trăit aceleași experiențe. De fapt, același lucru îl susține și Zaharia Stancu în roman, menționând că "flămânzii se recunosc între ei după privire", neavând nevoie să-și adreseze vreun cuvânt.
E mult adevăr în romanul "Desculț" al lui Zaharia Stancu. Din sutele de exemple redate, unul dăinuie, din păcate, în continuare în societatea noastră:
"- Muierea nebătută e ca moara neferecată...
- Parcă spusei c-o iubești!...
- Tocmai de-aia..."
La final de roman, mi s-a îngăduit un alt îndemn pe care să-l port cu mine de acum încolo:
"Caută în toate câte le vezi tâlcul lor adevărat și adânc, Darie!"

În contratimp, 2016

Secrete, secrete și iar secrete. Neprevăzutul, firea umană, fidelitate, dragoste, avere, faimă și relații de familie. Iată câteva din ingredientele acestui film incitant. Scenă după scenă veți fi asaltați de noi și noi indicii care vă vor face să vă schimbați părerea cu privire la identitatea vinovatului.
Pe scurt, un antreprenor de succes este acuzat de crimă și, presionat de timp și de apariția unui martor-surpriză, trebuie să ofere cât mai multe informații pentru a-și consolida cazul și nevinovăția.

(sursă foto)

Un film musai de văzut!

Un video de la lansarea romanului "Cusătoresele"

Cineva a spus că dacă îți dorești foarte mult să citești o carte despre un subiect anume și acea carte nu există, ar fi bine s-o scrii chiar tu. Și am. Iar mai jos aveți un mic video de la evenimentul de lansare a cărții care nu a mai fost scrisă până acum.

Peste timp

Recitesc cărțile dragului Vlad și descopăr, cu multă surprindere și încântare, lucruri pe care nu le-am remarcat, afinități și coincidențe. Ca de pildă asta 

Nuvela a plecat de la îndemnul de pe prima pagină din cartea “O.K.” scrisă de Maria Arsene.

Deși știu că e ușor să le dai semnificație anumitor întâmplări, îmi rezerv naivitatea de a crede în semne.

Și când te gândești că multă vreme și eu am crezut că Maria Arsene a fost o femeie!

Suntem diferiți, iar acest lucru ne dă farmec. Nouă și lumii noastre.

O campanie frumoasă își oglindește chipul pe meleagurile noastre. O campanie care are în centrul ei educația. Am fost invitată și am răspuns cu multă mândrie invitației.

M-am tot gândit dacă să scriu din perspectiva unui profesor (dat fiind că la un moment dat m-am mândrit și eu cu apelativul doamna - profesorii știu de ce), dar am ales să scriu din perspectiva unui elev. Cu toții am fost la un moment dat elevi și înțelegem mai bine decât oricine anumite probleme ale educației. Mai ales pentru că acum avem ocazia să le privim și dintr-alte unghiuri.

Mă număr printre aceia care consideră că experiența trăită formează părerea. 

Iar părerea mea o găsiți mai jos:

Copil fiind, nu înțelegi de ce ține atât de mult lumea la scrisul citeț. Dacă ești ambițios, încerci și încerci până când reușești să obții ceva de Doamne-ajută. De nu, rămâi cu gustul amar că  nu te-ai ridicat la standardele așteptate. Încerci să pătrunzi misterul rotunzimii literei a, dar ceva îți scapă. E drept, litera scrisă de tine e ușor colțuroasă, prezintă iregularități și, pe alocuri, ștersături. Dar se înțelege. Am înțeles-o eu, a înțeles-o mama și a înțeles-o și colegul de bancă, Mircea.

Mircea e apreciat. El posedă acel scris citeț. Dar e mai dificil cu cifrele. Sigur, le poate scrie, dar îi este mai greu să le calculeze. Am încercat să-i explic cum calculez eu, dar se vedea clar pe fața lui că nu mă înțelege. Hm, oare abilitatea de a face calcule este precum scrisul citeț?! Cine posedă o asemenea abilitate se mândrește cu ea; și cine nu, se ascunde cât poate, încercând să nu fie descoperit prea curând?!

Eu sunt Ana. Eu le posed pe amândouă. Scriu citeț și sunt maestră la făcut calcule. Mai greu e cu păstrarea liniștii. Îmi place să vorbesc. De fapt, am aflat asta de curând, de la o prietenă. Dar vorbitul mă calmează și mă ajută să mă concentrez. Când e liniște în clasă, iar noi avem de scris sau de calculat, mă trezesc admonestată. Vă vine să credeți că nici măcar nu realizez când încep să vorbesc?! Se întâmplă, cumva, fără mine. La fel cum i se întâmplă Mirunei când încearcă să scrie citeț. Scoate limba. I-am spus că nu e frumos să scoți limba. Chiar dacă, teoretic, nu încalci nicio regulă de bună purtare. E urât să scoți limba la cineva. Caietul sigur nu se supără. Cum să se supere?! Bine, poate se supără când îl pătează cu cerneală.

Cerneala e albastră. De fapt, există și roșie și neagră, dar noi, elevii, avem voie s-o folosim doar pe cea albastră. Uneori, această regulă impusă, ne face să ne răzvrătim. Iar în acele momente, facem rost de cerneală roșie și scriem pe ultimele foi din caiet. Cei mai curajoși dintre noi păstrează acele foi. Și ce dacă profesorii sau părinții descoperă că am scris cu altă cerneală?! Am vrut și noi să vedem cum e să scrii cu cerneala unui om mare. Am vrut să ne simțim și noi oameni mari. N-a durat mult, dar ne-a plăcut. Noi, elevii, considerăm că nu e o greșeală atât de mare, să vrei să scrii ca un adult. Scriind ca un adult poate că și propunerile noastre ar fi luate mult mai în serios. Poate chiar și încurajate. Noi, elevii, suntem harnici și vrem să învățăm. Și vă scriem acum cu cerneală roșie, să ne puteți lua în serios: suntem diferiți, iar diferențele dintre noi nu trebuie folosite pentru a ne pune mereu în relație de competiție unul față de celălalt. Poate ne încurajați să obținem rezultate din plăcere și nu pentru că „Maria are un scris mult mai citeț ca al tău”. Acest lucru nu ne place. Am semnat cu roșu. Noi, elevii.

‘Cincizeci de nuanțe ale feminismului’

În ziua de astăzi, să te declari feminist/ feministă îmi pare un gest de curaj. Și asta pentru că va trebui să faci față oprobriului public. La auzul cuvântului feministe, lumea își închipuie femei iritate, păroase și care detestă bărbații.

Cartea ‘Cincizeci de nuanțe ale feminismului’ încearcă să ne demonteze prejudecățile cu privire la feminism. Nu numai că feminismul ia mai multe forme, dar el continuă să se auto-actualizeze an de an, fie că realizăm sau nu. Cincizeci de femei își scriu părerile cu privire la legătura pe care o au cu acest curent, idee sau fel de a trăi, dacă doriți. Cincizeci de păreri care te fac să înțelegi că nu știai, de fapt, chiar totul despre feminism. Păreri care te fac să te întrebi și să începi să faci curățenie prin prejudecățile tale.

O carte ce trebuie citită de femei și bărbați, de băieți și fete, adolescenți și adolescente și de toți ce-și închipuie că au înțeles întregul spectru al existenței lor.

Fragment din romanul "Cusătoresele" de Emilia Muller

Vineri, 9 februarie 2018, romanul "Cusătoresele" își prezintă R.O.G.V.A.I.V.-ul.

Veniți la ora 19:00 la Librăria Humanitas de la Cișmigiu pentru o explozie de culori.