Tehomir - Horațiu Mălăele

 

Ceva straniu te împresoară când citești „Tehomir” de Horațiu Mălăele.
Cu ochii minții citești rândurile, însă vocea... vocea e a lui. O auzi ușor, șoptindu-ți cuvintele, cu acea dicție clară, care accentuează fiecare silabă într-un ritm ce nu cunoaște spaima trecerii timpului.

Nostalgia capătă puteri aparte, te îmbrățișează și-ți susură melodios pe la ureche. E ceva magic în tristețea din povestea aceasta, iar dorul se materializează într-un trup al cărui mână te atinge, transmițându-ți vibrațiile.

Idealul

Am mai scris și probabil că voi continua să mai scriu despre asta deoarece găsesc întruna material. Despre ideal, adicătelea.

Deunăzi mi-au poposit ochii pe o pagină care găzduiește și interviuri, printre altele. Toate, dar toate interviurile aveau lângă numele celui intervievat un sfat demn de a-ți întoarce viața pe călcâie și a pune-o pe un făgaș normal. Da, știu, nimeni nu mai citește ceva decât dacă are un titlu atractiv, dar sfaturile promovate cu rol de instrucțiuni de urmat îmi par pure pontifuri.

Sincer, prefer titlurile care conțin numere - ia poftiți de vă delectați (când te saturi să tot vezi peste tot astfel de titluri, trebuie să încerci cumva să arzi demonul frustrării) - în detrimentul sfaturilor aplicabile oricui și oricum pentru că… știe mai bine x despre y și z.

La balcon

(Copyright pentru poză: Ioana Cristiana - Unsplash)

Doi tineri merg de mână pe o stradă cu blocuri cu patru etaje. În stânga lor, la ultimul etaj, balconul are o acoperitoare de plastic portocalie și o umbreluță albă, încercând să le țină de umbră florilor din balcon. 

Fata privește în sus, la balcon. Remarcă toate detaliile, însă își coboară rapid privirea când vede un bătrân, stând pe scaun in balcon, făcându-i cu mâna.

Băiatul privește în sus. Bătrânul nu contenește din a face cu mâna. Băiatul îi răspunde. Fata privește din nou spre balcon, la bătrânul care-i face cu mâna. Îi face și ea cu mâna și zâmbește. Bătrânul zâmbește și el. 

O trăire simplă, dar aparte îi leagă. Cuplul se îndepărtează, iar bătrânul rămâne pe loc. Toți păstrează pe buze umbra unui zâmbet.

Si mama mă inspiră

(Copyright pentru poză: Kristopher Roller - Unsplash)

Având în vedere numărul mare de articole inspirate de sfaturile primite de la tata, ați zice că mama nu m-a inspirat la fel de mult. Ei bine, ați greși zicând asta sau eu v-am dat o idee greșită (se poate și asta).

Când eram o copilă, detestam ideea somnului de după-amiază. Mama se întorcea acasă de la lucru pentru câteva ore și folosea timpul acela pentru a mai aranja diverse chestii prin casă, înainte de a se returna la lucru. Câteodată își permitea o pauză pentru un somn de douăzeci de minute. Mi-amintesc cum încerca să mă convingă să adorm și eu. Dar mintea mea alerga pe câmpii, avea planuri de descoperire jocuri și n-o prea atrăgea somnul de după-amiază. Fiind în pat cu ea, mă tot răsuceam de pe o parte pe alta, încercând să adorm. Bineînțeles că agitația mea îi anula somnul, fapt pentru care îmi zicea că felul meu de a dormi e precum zborul unei păsări peste bloc (durează la fel de mult).

Însă când reușea să adoarmă, era bine. Cu trecerea timpului, mama a început să caute metode de a adormi mai ușor. Așa a apărut Maria Treben în viața noastră cu a ei carte ‘Sănătate din farmacia Domnului’. Începea s-o răsfoiască și după ce citea câteva pagini, adormea. La finalul somnului, mama sublinia reușita cu: ‘am făcut economie de vedere’.

Vara la Bookster

O nouă campanie frumoasă a celor de la Bookster mi-a înseninat ziua.

Când am desfăcut pachetul cu cărți livrate, am fost foarte bucuroasă să găsesc cărțile comandate, surpriza Bookster, dar și semnul de carte special.

Așadar, și scriitoarea s-a găsit fericită să-și poată recomanda călătoriile din aventurile ei. Merge și invers :).

Adunăm, adunăm

(Copyright: Sharon McCutcheon - Unsplash)

Zilele trecute, vorbeam cu o prietenă despre cum s-au obișnuit părinții noștri să adune lucruri peste lucruri pentru a avea provizii pentru viitor.

Nu-i nevoie să îi pun doar pe ei în lumină căci și eu fac cam același lucru.

Mi-am amintit cum, acum câțiva ani, înainte de a mă muta în Rusia, am petrecut câteva săptămâni la Tulcea. Astfel, am avut timp să fac curățenie prin sertarele mele. Așa am descoperit stiva de lucrări de control. De altfel, se pare că strânsesem toate lucrările de control pe care le-am dat din clasa a cincea până în clasa a douăsprezecea. O adevărată moștenire, vă zic! Vorbind despre stiva aceasta cu prietena mea, mi-am amintit motivul pentru care am început să le adun. Ei bine, ideea inițială nu era să le păstrez după terminarea liceului și nici nu înțeleg de ce nu le-am aruncat apoi. Probabil că are legătură cu faptul de a-mi fi greu să mă despart de lucruri.

Memoria este o chestiune bizară, te lovește tocmai când te aștepți mai puțin. Astfel, mi-am amintit cum mi-a povestit un elev (de seama mea, pe atunci) că o profesoară i-a trecut o notă greșită în catalog. Știind că are, de fapt, o altă notă, i-a cerut să i-o schimbe. Însă profesoara n-a fost de acord. Din fericire, păstrase lucrarea de control și așa a reușit să obțină schimbarea. Se pare că mi-a fost frică să nu fiu neîndreptățită și le-am păstrat pe toate că 'nu se știe'.

Oare de atunci am început să practic proactivitatea?!

Vorbe de duh

Acum ceva vreme vă povesteam că strâng vorbe de duh, să-mi țină de cald când am nevoie.

Din aceeași serie, mai vine una. Am prins-o în zbor pe când priveam 'Sub pământ SRL' și vreau s-o împart cu voi:

'Știi ce cred eu despre viață?! Cred că este tare important să prinzi momentul.

Din când în când, oamenii ar trebui să primească ce-și doresc. Asta-i ține optimiști.'