Zilele trecute, vorbeam cu o prietenă despre cum s-au obișnuit părinții noștri să adune lucruri peste lucruri pentru a avea provizii pentru viitor.
Nu-i nevoie să îi pun doar pe ei în lumină căci și eu fac cam același lucru.
Mi-am amintit cum, acum câțiva ani, înainte de a mă muta în Rusia, am petrecut câteva săptămâni la Tulcea. Astfel, am avut timp să fac curățenie prin sertarele mele. Așa am descoperit stiva de lucrări de control. De altfel, se pare că strânsesem toate lucrările de control pe care le-am dat din clasa a cincea până în clasa a douăsprezecea. O adevărată moștenire, vă zic! Vorbind despre stiva aceasta cu prietena mea, mi-am amintit motivul pentru care am început să le adun. Ei bine, ideea inițială nu era să le păstrez după terminarea liceului și nici nu înțeleg de ce nu le-am aruncat apoi. Probabil că are legătură cu faptul de a-mi fi greu să mă despart de lucruri.
Memoria este o chestiune bizară, te lovește tocmai când te aștepți mai puțin. Astfel, mi-am amintit cum mi-a povestit un elev (de seama mea, pe atunci) că o profesoară i-a trecut o notă greșită în catalog. Știind că are, de fapt, o altă notă, i-a cerut să i-o schimbe. Însă profesoara n-a fost de acord. Din fericire, păstrase lucrarea de control și așa a reușit să obțină schimbarea. Se pare că mi-a fost frică să nu fiu neîndreptățită și le-am păstrat pe toate că 'nu se știe'.
Oare de atunci am început să practic proactivitatea?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu